I Want to Break Free

Îmi amintesc o conversaţie auzită întâmplător într-o cafenea, unde, la masa vecină, două personaje, un el şi o ea, probabil prieteni, ambii în jur de 30 de ani, dezbăteau cu oarecare aroganţă situaţia amicului lor Victor, care renunţase la facultatate în ultimul an, pur şi simplu pentru că nu-i plăcea, ceea ce, în opinia juriului,  îl făcea un soi de pierde-vară mai degrabă patetic.

Ei nu erau astfel, ei nu renunţaseră, ceea ce le conferea acum poziţia superioară din care se raportau la amicul lor ratat. Mi-am amintit imediat o serie de situaţii în care diverşi cunoscuţi, demoralizaţi şi chinuiţi, îşi deplângeau soarta, parcă inexorabilă, care le impunea să-şi termine studiile începute sau să-şi continue cariera aleasă la un moment dat, din cine ştie ce motive, dar care acum nu erau decât o corvoadă, o permanentă dezamăgire. Spre deosebire de Victor însă, pentru ei varianta reorientării nu părea o opţiune. Căci în mentalul colectiv renunţarea e un eşec în sine. E mai puţin importantă, irelevantă chiar, motivaţia, raţiunea ei. Ai renunţat, eşti un laş, un loser. Ai ales un drum, lucrurile trebuie duse până la capăt! Aceasta e singura cale onorabilă. Sacrificiul, „încremenirea în proiect" sunt demne de admiraţie, pe când varianta cealaltă e motiv de desconsiderare, de dispreţ.

În acelaşi timp însă, facem alegeri esenţiale adesea fără să fim pregătiţi. La 18 ani sau uneori chiar mult mai devreme ne alegem profesia, meseria, cariera. Ne gândim la asta de mici, de când ne hărţuiau străini insipizi cu întrebări agasante, invariabil aceleaşi, despre obiectul principal al afecţiunii noastre (pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?) şi destin (ce vrei să te faci când vei fi mare?). Aveam încă de atunci răspunsuri, culese din folclor, din imaginea prefabricată a succesului, din modelele, tiparele, eroii conturaţi în cultura familială, în şcoală, în societate. Medicul e mereu un personaj de referinţă, avocatul e brilliant şi bogat în toate poveştile americane, economoştii fac magie pe Wall Street. Cu astfel de alegeri, auditoriul va fi sigur satisfăcut, iar părinţii, mândri de aspiraţiile deja înalte ale fragedei minţi.

Facem o alegere determinantă fără suficiente date, fără a experimenta şi, mult mai grav, fără date cardinale despre noi. Pentru că la vârsta aceea majoritatea ne cunoaştem prea puţin pentru a şti ce ni se potriveşte cu adevărat. În procesul formării profesionale, accentul nu cade pe introspecţie, pe descoperirea înclinaţiilor, a talentului. Şi dintre puţinii norocoşi care se cunosc pe sine, cei mai mulţi, în chip firesc de altfel, nu au încă o personalitate configurată îndeajuns sau destulă încredere în ei înşişi pentru a-şi asculta instinctul, atunci când acesta i-ar conduce pe o cale diferită de cea trasată din exterior, de familie sau de mesajul subliminal al socialului. Avem mai degrabă tendinţa de a nu dezamăgi, de a fi la înălţimea aşteptărilor. Iar de multe ori, aşteptările celorlalţi, oricât de bine intenţionaţi ar fi ei, fac abstracţie de persoană, sunt doar şabloane de succes. Sistemul educaţional e uniformizant, depersonalizant şi clişeizat, societatea impune agresiv trend-uri, iar părinţii (când nu vorbim de ipoteza tragică în care caută să-şi împlinească prin urmaşi propriile aspiraţii, niciodată concretizate), înspăimântaţi de perspectiva unei ghidări greşite şi definitorii, preferă adesea un drum văzut ca sigur, care să-i confere tânărului confort material şi social.

Urmând un astfel de traseu, multe alegeri se dovedesc dramatice, îşi devoră titularul încorsetat, care adesea eşueză într-o mediocritate frustrantă, ucid vise şi irosesc absurd valori. Perseveranţa într-o asemenea direcţie, când alternativa e încă posibilă, e resemnare, mai degrabă înfrângere, decât reuşită. În schimb, renunţarea la calea greşit aleasă, întru urmarea vocaţiei adevărate, ruperea lanţurilor nu numai că nu reprezintă un eşec, dar sunt de-a dreptul o victorie. Pentru că a-ţi schimba practic viaţa, a-ţi asculta instinctul, în contextul unei mentalităţi generale deformate, pline de prejudecăţi şi al anxietăţii inevitabile generate de necunoscut, al incertutudinii unui nou drum, faţă de comoditatea familiarului, sunt în realitate acte de curaj. Cu atât mai mari cu cât calea aleasă e mai atipică, mai puţin comună şi, totodată, mai nesigură. Dar poate cu atât mai deosebită, mai interesantă, iar urmărirea ei mai importantă.

„Nu vă speriaţi, doamnă. E groaznic.” (E. Ionescu)
 

Pentru că dacă nu pe muzică, atunci cum: