„Henry Johnson” sau cei patru magnifici

În repertoriul bogat și din ce în ce mai surprinzător al Teatrului Metropolis unde regizorul ardelean Radu Nica practică un management ofensiv a intrat de curând una din cele mai noi piese ale dramaturgului și regizorului american David Mamet intitulată Henry Johnson.

Ilustra carte de vizită a acestui nume sonor al spațiului anglo- american, jucat și în România destul de mult, ne scutește de prea multe prezentări. O observație se impune totuși, anume că această piesă scrisă  anul trecut pare o reîntoarcere la universul mametian al anilor 70 când era în vogă o anumită viziune asupra lumii americane. Cum David Mamet e focusat insistent pe violența în relațiile umane aflate sub presiunea pierderii libertății, din perspectiva unei  ideologii mai degrabă de stângă, nu e greu să recunoști și în această recentă pagină teatrală aceste preocupări care- domină, se pare.

Atmosfera carcerală a Sing-Sing-ului, ilustrată elegant de scenografia Ralucăi Alexandrescu, devine cadru și în această nouă piesă care poartă numele personajului principal, un american onorabil, avocat cu vederi umaniste, Henry Johnson. El  ni se prezintă în prima scenă într-o costumație impecabilă de factură clasică, în postura de susținător al nevinovăției unui presupus prieten manipulator, actualmente încarcerat. Depoziția în apărare are loc în privat în fața unui alt avocat, bossul firmei unde lucrează care face figură de apărător al legii, moralist incoruptibil.

Monologurile acestuia pe care Vlad Zamfirescu le deslușește cu perspicacitate și bună elocință în fața unui public inițial nedumerit sunt mai degrabă abstracte, teoretice, cuplând cu cazul  doar când cel din fața sa e demascat ca inculpat  el însuși, acuzat de furt din banul public. Abilă răsturnare de situație ale cărei consecințe dramaturgul le urmărește în scena care vine, când eroul ajuns în închisoare  va cădea  sub manipularea altui răufăcător convins de răutatea lumii și ideea răzbunării pe care i-o insuflă și noului camarad.

Aberațiilor pe care le debitează  cu talent oratoric învederat acest erou de filme de groază încearcă să le dea farmec actorul Sebastian Marina, care adoptă atitudinea golănească familiară mediului din care provine, dar necunoscută până acum bietului Henry Johnson pe care Șerban Pavlu îl duce de mână, cu ochii închiși prin jungla gangsterilor înrăiți pasă-mi-te de lumea care-i marginalizează.

În fine într-o poveste abracadabrantă despre un pistol pe care e îndemnat să-l fure , transformarea fostului avocat în criminal se produce brutal, în legitimă apărare am putea spune, având în vedere cât de încolțit devine din ce în ce și cât de lipsit de apărare. Șerban Pavlu ne arată asta cu asupra de măsură de la mimică la atitudine și tonuri din ce în ce mai disperate. Primul pe care îl ucide cu mâna tremurând pe pistolul capturat e chiar îndrumătorul, dar va sfârși și el destul de repede, înșelat fiind de gardianul care-l deposedează de armă  prin tertipuri meseriașe, ar zice cei de teapa lui din zilele noastre, pentru a-l ucide. Și acesta perorează despre drame personale, tânărul actor Costi Apostol făcând un tur de forță în susținerea celui de al patrulea monolog al piesei cu multă melodramă în conținut.

Pentru că și aici avem de a face cu o biografie de la marginea societății americane, dar nu numai, de vreme ce regizorul Eugen Gyemant caută în piesă  învățăminte generale, o interpretare filozofică a problemei. Aceasta ar fi despre slăbiciunea și dezorientarea firilor slabe ca Henry Johnson nepregătiți să răzbească în societatea în care minciuna, manipularea, corupția maculează umanul din Om. Ce nu ne spun nici autorul nici regizorul e cum se pot evita asemenea ratări de vieți dincolo de lecțiile de drept de tipul celei cu care începe spectacolul. Sau tocmai asta e problema. Prăpastia dintre teorie și practică. Nimic nou sub soare și cu atât mai puțin această lume americană a gangsterilor care are parcă alte probleme în ziua de azi. (E adevărat că e și o scenă cu droguri, dar, demult fumat și acest capitol).

Recunosc, spectacolul e foarte greu. Pentru toată lumea. Actori, spectatori. Piesei îi lipsesc verigi de legătură între tablouri, explicații logice, iar acest tip de suspans regizorul se luptă să-l depășească adâncindu-l, până la împușcături în direct. Paradoxal prea multa factologie, mai degrabă evocată decât arătată, îngreunează și mai mult înțelegerea misteriosului destin al eroului, care o apucă pe calea fărădelegii din dorința de a-și urma impulsurile umane și nu pe acelea criminale de care se dovedește a fi în cele din urmă capabil . Plecăm de la spectacol cu o și mai mare lipsă de încredere în oamenii de lângă noi și chiar în noi înșine. Fiindcă, nu doar somnul rațiunii naște monștri.