„Cu sufetul nu-i de glumit” într-o nouă variată scenică

Există piese de teatru care au șansa unei lansări de succes la public care nu are întotdeauna legătură cu valoarea propriu zisă a respectivelor texte.

E și cazul piesei austriacului de origine bulgară Dimitre Dinev „Cu sufletul nu-i de glumit”, descoperită și montată cu succes de Radu Afrim la Teatrul Maria Filotti din Brăila în anul 2009.

Contextul socio-politic de atunci și talentul trupei în frunte cu regizorul  au făcut să nu i se vadă acestei scrieri cusăturile de o teatralitate îndoielnică. Au început să se vadă mai târziu, respectiv la reluarea de la Arad din 2012 și cea de acum datorată regizorului Sorin Militaru care redescoperă și relansează piesa, mai întâi la Brașov și acum la Teatrul Al Davila din Pitești. Asta și pentru că între timp problematica piesei apare ca oarecum datată. Natura fenomenului emigrării  fiind diferită astăzi, s-ar putea ca piesa să nu mai funcționeze ca actuală pe acest palier. Ceea ce era fierbinte la începutul mileniului pentru țările din Est și cetățenii lor care migrau disperat în Vest în căutarea unui loc de muncă are în prezent alte conotații.

Astfel că discuțiile pe care le angajează cei patru muncitori de etnii diferite, în speță balcanice veniți la priveghi, la moartea unui coleg de pe șantier  nu mai au un corespondent atât de evident în realitate. Cum trăiau și munceau aceștia pe șantierele Vestului, aici Austria, și mai ales nostalgia locurilor natale, dar și o anumită înfrățire proletară nu prea mai impresionează pe nimeni, altele fiind acum problemele din UE pentru acești ultimi sosiți la masa împărțelii. Ca urmare, nu avem a ne surprinde că publicul reacționează mai degrabă la partea de comedie, la glumițele provocate de pragmatismul acestei societăți ad-hoc în care moartea devine pretext de râs, de efuziuni bahice și erotice. Cum textul are o natură mai degrabă statică, bazându-se pe replici cu dus-întors, publicul e atras în primul rând de această latură a expunerii, și mai puțin de substratul dramatic al situației , de tema morții în sine care ar presupune și mult joc grotesc. Pe scena de la Pitești nu se întâmplă altfel, sarcina regizorului fiind în primul rând să distribuie corespunzător actorii pentru ca personajele să creeze ele însele prin confruntare conflictul, altfel inexistent în piesă în calitate de conflict de situații.

Regizor experimentat Sorin Militaru și-a ales astfel echipa încât să se sprijine pe datele personale ale actorilor și mai puțin pe capacitatea unei construcții în afara emploi-ului. În rolul ingrat al mortului actorul Gogu Preda, vedeta piteșteană, are darul să polarizeze atenția spectacolului în ciuda faptului că nu are nici vorbe, nici mișcare. El e totuși o prezență, așa tăcută, un element de referință „grăitor” și când stă în echilibru precar în sicriul expus vertical și când e plimbat de colo- colo pentru că, nu-i așa, comesenii de la praznic vor să integreze moartea în viață. Adrian Duță în rolul lui Zeko speculează și îngroașă adesea ipostazele ridicole în care e pus acest ins mărunțel, cu glas de contratenor, în relațiile cu o matroană / bocitoare, corpolentă, vulgară și nesătulă. Și primește aplauze.

Bora Soric ar trebui să fie masculul Alfa fiindcă autorul zice despre el că s-a iubit și cu bocitoarea și cu Nadeshda, stripteuza adusă în scenă pentru distracție, pe care o agresează sexual. În rolul stripteuzei Ada Dumitru , altă vedetă a teatrului piteștean își expune cu sârg nurii și  din când în când drama interioară. E și un român în acest grup balcanic  interpretat de Marius Furtună, cu pretenții de intelectual ratat dar cu o prezență mai curând declarativă în această privință. În fine în rolul Șefului austriac, exploatatorul, Florin Dobre și-a luat un accesoriu care să-l definească, făcând din  proverbiala servietă un punct de sprijin al universului său spiritual. Cu toții mai au de parcurs un drum pentru a face ca personajul interpretat să dobândească individualitate și o importanță de argument în dialogul dintre acești oameni cu același destin dar identități diferite.

O vor face cu siguranță pe parcurs. Mirela Popescu în rolul pitoresc al bocitoarei, înzestrat cu replici pe măsură, se anunță ca atare din prima scenă, consistentă și ca umor și ca profil, pierzând însă pe parcurs prim planul acestui priveghi original, fiindcă așa a vrut autorul. Menit să-i aducă împreună pe dezmoșteniții ținuți  aproape de trecutul lor comun comunist și mai ales de datinile din patria natală priveghiul ăsta   ar trebui să funcționeze și ca un turnesol. În privința trăsăturilor umane de pildă, dincolo de evocări pitorești se fac pași timizi. Rămân la vedere obiceiurile neaoșe gen cele 5 kg de brânză pe care trebuie să le ducă urmașii  la mormântul mortului  prin care autorul ar vrea să descrie peisajul balcanic și așa rău famat. Acestea ar putea avea un  rol educativ vizând superstițiile  dacă publicul nu ar arăta atâta fericire în a  savura prostul gust.

În spectacol mai apar și actorii Ioana Podăreanu - văduva având o singură scenă la început de care se achită onorabil  și Marius Bălan, cel numit Caron- luntrașul Styxului costumat cu sclipici  de scenografa Roxana Răduț. Ștefan Gilă cu acordeonul său și acordurile din Dunărea albastră, colorează muzical atmosfera acestui priveghi inedit, care se vrea un pretext literar revelator pentru societate și problemele ei. Proiecțiile din fundalul scenei, acele lanțuri grele de istorie sunt un aide memoire inspirat, potrivit  intențiilor regizorului, un contrapunct dramatic vorbind despre barierele care încă mai despart Estul fost comunist de Occidentul care nu mai e nici atât de prosper, nici atât de democratic. Noua premieră a teatrului piteștean se adaugă celorlalte ale stagiunii urmând unui program respectat cum se vede, ad litteram.