Hărţile unei tragedii: Orientul Mijlociu şi fantasmele schimbărilor de graniţe

FOTO 123RF

Dacă vrem să înţelegem ceea ce se petrece acum în Orientul Apropiat şi, mai ales, să cântărim exact semnificaţiile evenimentului de azi de la Ierusalim şi schimbările dramatice pe care le iniţiază, să ne uităm împreună pe nişte hărţi.

Unele care marchează istoria modificările produse în geografia zonei în ultimul secol şi altele care arată cum şi-au imaginat unii că ar trebui să fie ea în cazul când, printr-un eveniment oarecare, ordinea actuală ar putea fi totalmente dinamitată şi ar trebui impusă o nouă hartă.

Nu ar fi nimic nou în asta căci, să ne amintim, la originea tuturor tragediilor de acum se află împărţirea arbitrară de teritorii şi zone de influenţă negociată în secret între britanici şi francezi, foarte grăbiţi să tragă cât mai multe foloase din dispariţia Imperiului Otoman. Tentaţia era uriaşă şi totul trebuia făcut foarte repede deoarece astfel se ajungea la completarea hărţii puterilor coloniale care astfel împărţiseră regiunea până atunci:

Sursa: Le Monde Diplomatique

Şi iată ce-a ieşit de pe urma Acordului Sykes-Picot din 1916, de fapt o înţelegere între francezi şi britanici, dar şi cu acordul Rusiei.

Sursa: Financial Times

În acest spaţiu, în acest condiţii, aveau să se nască noi state, cele de acum, dar, aşa cum se petrece în cazul Irakului, Libanului sau Siriei, cu graniţe în interiorul cărora se regrupează populaţii extrem de diverse, foarte adesea antagonice datorită apartenenţei religioase dar şi pe motive de interese economice. Odată cu trecerea timpului, s-a dovedit (şi asta se întâmplă acum cu mare intensitate) că, practic, nimeni, dar absolut nimeni, nu este foarte mulţumit cu spaţiul geografic în care se află. Toată lumea doreşte o schimbare, justificată în diverse moduri şi, în acest sens, îşi doreşte să stabilească noi relaţii cu super-puterile care să redevină Noii Protectori pentru zona respectivă, oferindu-le garanţii de securitate de care are au disperată nevoie. Nici unul dintre statele din regiune nu este îndestul de puternic pentru a deveni putere regională şi nici măcar nu este atât de sigur pe sine în ce priveşte propria capacitate de a-şi asigura stabilitatea şi securitatea internă, încât se simt nevoite să se pună sub o aripă protectoare, oferindu-şi resursele la schimb. Totul pe fundalul separării între lumile sunnită şi şiită, însoţită de nesfârşitele conflicte şi atrocităţi proprii oricărui război religios.

Sursa: The Shia Revival by Vali Nasr

Şi dacă toată lumea e nemulţumită şi caută noi soluţii, apar şi ofertele corespunzătoare, ajunse în exterior sub forma unor lucrări de sinteză sau studii asumate doar de autorii lor dar, pe fond, extrem de relevante pentru ceea ce ar putea fi substanţa unor încercări succesive făcute de lumea occidentală pentru a redesena harta puterii în Orientul Mijlociu (ne vom ocupa cu altă ocazie de evoluţia viziunilor similare ruseşti şi chineze).

Fostul Secretar de Stat Condoleezza Rice a fost prima care a vorbit public în 2006, la Tel Aviv, despre „Noul Orient Apropiat“. Totul pornind de la nevoia de securizare a acelei zone denumită odată „Balcanii Eurasiei“ de către Zbigniew Bzezinski, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională. Adică exact zona cea mai fierbinte a lumii din acest moment şi care, probabil, va fi centrul viitorul mega-conflict regional: Caucazul (Georgia, Azerbaidjan, Armenia), Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Kirghizstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Afganistan), Turcia şi Iran.

Daniel Neep, profesor  de ştiinţe politice la Georgetown University reuneşte  pentru Discover Society o serie dintre proiectele de schimbare a Orientului Mijlociu. Astfel, în iunie 2006, în Armed Forces Journal, apare următoarea hartă redactată de lt.col. Ralph Peters, o viziune foarte interesantă asupra ceea ce ar putea să însemne acest Nou Orient Apropiat:

Interesantă hartă dacă citim şi comentariul autorului:

„Graniţele internaţionale nu sunt niciodată pe deplin juste. Dar diferenţa este dată de gradul de injustiţie pe care aceste frontiere îl impun prin separarea sau obligarea la a trăi împreună - adesea diferenţa între libertate şi opresiune, toleranţă şi atrocităţi, statul de drept şi terorism sau chiar pace sau război. Cele mai arbitrare şi distorsionate frontiere din lume sunt în Africa şi în Orientul Apropiat. Desenate de europeni interesaţi (care avuseseră îndestule probleme în a-şi stabili propriile lor interese, frontierele din Africa sunt în continuare cauza care provoacă moartea a milioane de oameni. Dar frontierele injuste din Orientul Apropiat - moştenite de la Churchill, generează mai multe probleme decât pot fi rezolvate vreodată pe plan local (...) Desigur, niciun fel de modificare de frontiere, oricât ar fi de drastică, nu va mulţumi toate minorităţile din Orientul Apropiat... Frontierele propuse în hărţile care însoţesc acest articol rezolvă nedreptăţile suferite de cele mai «furate» grupuri de populaţie precum creştinii din Orientul Apropiat, populaţiile Bahai, ismaelite şi multe alte minorităţi etnice mai puţin importante“.

Nu este însă singurul, să spunem aşa, „exerciţiu de imaginaţie“. Înspre finele anului 2013, în New York Times, apărea un articol semnat de Robin Wright intitulat „Imagining a Remapped Middle East“. Unde găsim această hartă a schimbărilor potenţiale, argumentul că formula actuală (geografică şi de securitate) nu mai este sustenabilă fiind situaţia din Siria: „Siria s-a dezmembrat în trei regiuni identificabile, fiecare cu propriul său steag şi forţe de securitate. Se construieşte un nou viitor: un stat de-a lungul unui coridor sud până la Damasc, apoi Homs şi Hama înspre coasta de nord a Mediteranei, controlată de minoritatea alauită a sectei lui Assad. În nord, un mic stat Kurdistan, îndestul de autonom începând cu jumătatea anului 2012. Iar cea mai mare porţiune este teritoriul propriu zis al statului, dominat de sunniţi“.

Mai avem o altă proiecţie, apărută în 2003 în revista Outre Terre sub semnătura lui Micahe F.Davis care sugerează şi el împărţirea teritorială, de data asta a Irakului (federalizat între şiiţi, sunniţi şi kurzi), odată cu apariţia „Ţării Damascului“ (Bilad al-Shan), refacere a unei entităţi din vechime care cuprindea părţi importante din Siriam Liban, Palestina, nordul Iordanului şi Irakul), zona Hijaz din nou independentă faţă de Arabia Saudită...

Desigur, numai proiecţii, poate folosite în nişte war games dar cu potenţial de a deveni cumva realitate. Tensiunile actuale pot funcţiona foarte uşor drept declanşator deoarece este evident că urmează o schimbare şi acum pare să fie inevitabil că ea nu se poate face decât, ca în trecut, decât ca urmare a unei negocieri post-conflict regional. Încercările „soft“ de tipul Primăverii Arabe au eşuat lamentabil, exact aşa cum s-au dizolvat în neant şi recentele revolte de stradă. Mai există speranţe că ar putea să existe negocieri între superputeri care să oblige toate ţările din Orientul Apropiat să accepte o nouă hartă a distribuţiei de putere, zonelor de influenţă, odată cu noi frontiere. Astfel încât americanii, ruşii, chinezii şi europenii să aibă fiecare ceva de câştigat.

Se prea poate. Dar, uitându-ne la oricare dintre hărţi, realizăm dimensiunea provocării. Şi nu numai astea sunt hărţile, au şi ruşii unele. Au şi chinezii. Ar avea ceva şi europenii. Dar despre ele într-un articol viitor.