„Bătăușii” istoriei românilor și faptele lor de pomină. De la „gașca nebună” de la Marienburg la moldoveanul care să bătea cu doi suedezi odată

Românii au avut faimă de războinici feroce în evul mediu. Din punct de vedere militar au fost destul de apreciați la nivel internațional, mai ales moldovenii. Mulți au servit ca mercenari în armatele poloneze, ungurești sau rusești, ajungând protagoniștii unor aventuri de pomină. 

Pavel Chinezu FOTO wikipedia

Românii medievali s-au remarcat ca războinici de temut. Și nu numai în campanii defensive, în care au înfrânt de multe ori armate mult mai numeroase și mai bine echipate, ci și în campanii militare pe tot cuprinsul Europei, luptând ca mercenari sau ca oști vasale pentru diferiți monarhi și regate, dar în special pentru polonezi, ruși, unguri sau habsburgi. O parte dintre acești războinici cu origini românești au ajuns adevărate legende, fiind pomeniți în cronici sau legende europene.

„Gașca nebună” și o victorie de povestit nepoților

Una dintre cele mai renumite fapte de arme ale românilor, la nivel internațional, în Evul Mediu, a avut loc în 1422, în contextul unui scurt război dintre polonezi și Ordinul Teutonic. Pe scurt, acest război dintre Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei, pe de o parte, și Ordinul Teutonic, de cealaltă parte, a început pe 17 iulie 1422. Practic, a fost o continuare a conflictelor dintre Regatul Poloniei și Ordinul Teutonic pentru teritorii și frontiere, conflict nerezolvat prin Pacea de la Torun din 1411.

La acea vreme, Principatul Moldovei, condus de domnitorul Alexandru cel Bun, era vasal al Regatului Poloniei. Conform tratatelor de vasalitate, principele Moldovei trebuia să trimită trupe pentru a-l ajuta pe suzeranul său, regele Poloniei, în războiul cu teutonii.

De precizat că Ordinul Teutonic era un ordin monastic-cavaleresc, fondat în timpul Cruciadelor, și aduna sub stindardul „crucii negre”, în mare parte, cavaleri și soldați din țările germanice. Ordinul a fost mutat din Țara Sfântă în Europa, mai ales după recucerirea teritoriilor palestiniene de către turcii selgiucizi și arabi. În Europa, a fost însărcinat cu răspândirea, de multe ori prin metode violente, a creștinismului în rândul ultimelor națiuni păgâne, precum vechile popoare prusace sau livonienii. În realitate, teutonii încercau să-și extindă teritoriile, averile și influența în detrimentul popoarelor slave și baltice, precum polonezii și lituanienii.

Ei bine, revenind la relațiile de vasalitate ale Moldovei față de Polonia, Alexandru cel Bun, deși ignorat atunci când a avut nevoie de regele polonez Wladysław II Jagiello, totuși își respectă obligațiile feudale. Mai precis, trimite un contingent de 400 de călăreți. Era însă o cavalerie ușoară, fără armuri sau cine știe ce armament. Aceștia trebuiau să lupte cu renumiții cavaleri teutoni, adevărate „tancuri” ale epocii, războinici profesioniști. Părea că Alexandru cel Bun a vrut doar să se achite de obligația vasalică și atât. A trimis trupe să facă figurație. Ba chiar să-i dea o lecție regelui polonez pentru că nu i-a trimis ajutor contra turcilor care asediaseră Cetatea Albă.

În realitate însă, cei 400 de călăreți moldoveni erau o elită a câmpurilor de luptă. Nici nu era nevoie de mai mulți. Un adevărat „commando”, capabil să răpună adversari mult mai bine înarmați și mai numeroși. Pe scurt, erau faimoasa cavalerie ușoară răzeșească. Țărani liberi, dar foarte experimentați. Căliți în luptele contra tătarilor, a ungurilor, dar și în focul războaielor interne dintre pretendenții la tron. Voinici, capabili să mânuiască cu pricepere lancea, junghierul sau paloșul, dar mai ales capabili să tragă cu arcul din goana calului. Era o abilitate pe care o dobândiseră de la dușmanii lor de moarte, cei care le atacau gospodăriile cu orice ocazie. Era vorba despre tătari. Propriu-zis, au învățat modul de luptă al războinicilor de stepă. Călăreau cai mici și iuți, dar deosebit de rezistenți, și erau maeștri ai supraviețuirii pe câmpul de luptă.

Acest contingent de arcași călare moldoveni a fost trimis la asediul cetății Marienburg, în vara lui 1422. Moldovenii au fost poziționați în flanc, ca orice cavalerie ușoară, gata să hărțuiască inamicul. Polonezii le cunoșteau valoarea. Teutonii, în schimb, nu. Și au făcut greșeala să-i subestimeze. Văzându-i pe caii lor mici de stepă, doar cu pieptare de piele și coifuri, în loc de armură, teutonii au crezut că pot rupe flancul armatei poloneze și, în felul acesta, pot sparge și asediul, provocând pagube mari prin înconjurarea armatei poloneze.

Cavalerii greu înzăuați ai Ordinului Teutonic au șarjat în forță asupra flancului moldovenesc. Cei 400 de călăreți au făcut stânga împrejur și au gonit către un pâlc de pădure, dând impresia că s-au speriat și că se retrag. Din goana calului însă, întorcându-se în șa, la fel ca mongolii, secerau în rândurile urmăritorilor. S-au oprit la marginea pădurii, au dat drumul la cai și, într-o disciplină perfectă, s-au pus în poziție de tragere. Teutonii au făcut a doua greșeală: i-au urmărit în pădure. Primul val de călăreți teutoni a fost doborât de două salve rapide ale arcașilor moldoveni. Apoi, ceilalți, intrând în pădure, au fost măcelăriți în lupta corp la corp. Moldovenii i-au tăiat cu securile și spadele. Se spune că niciun teuton nu a mai ieșit viu de acolo. În schimb, moldovenii s-au întors în tabără cu o pradă de poveste, fiecare om îmbogățindu-se. Evident, spre admirația oștenilor și cavalerilor polonezi. Efectiv au intrat în legendă.

„Văzându-i puţini la număr, Cavalerii Teutoni îi atacară. Moldovenii se reped la o pădure, în care descalecă şi se adăpostesc de vedere. Cavalerii se iau după dânşii. Moldovenii îi primesc cu o ploaie de săgeţi, care culcă la pământ primul rând al cavalerilor; restul se împrăştie. Moldovenii se întorc în tabără cu pradă şi cu prizonieri”, preciza cronicarul polonez Jan Dluglosz.

Cetatea Marienburg nu a putut fi cucerită de polonezi, dar nici teutonii nu au mai ieșit din ea după isprava moldovenilor. Polonezii știau calitatea militară a războinicilor moldoveni și după campania de la Grunwald din 1410, când Alexandru cel Bun trimisese și atunci un contingent.

„Uriașul” din Satchinezul Banatului

Un alt român care a devenit o adevărată legendă a câmpurilor de luptă, elogiat de cronicile europene, a fost Paul de Kynys, sau, pe numele său românesc, Pavel Chinezul. Era originar din satul Satchinez din Banat și s-a născut în anul 1432. La acea vreme, Banatul făcea parte din Regatul Ungariei. În concluzie, Pavel era supus al coroanei maghiare.

Există două versiuni privind originea și accederea lui Pavel în armata ungurească. Prima este învăluită cumva în legendă. Se spune că ar fi fost copilul unui morar din Satchinez și că s-ar fi făcut remarcat, pe când era flăcău, în fața regelui Matei Corvin. Mai precis, regele Ungariei s-ar fi oprit să poposească la moară și ar fi fost servit la masă de Pavel, care a venit cu bucatele direct pe o piatră de moară, cărată ca un fel de talger. Impresionat de forța sa herculeană, Matei Corvin a dat ordin ca Pavel Chinezul să fie înrolat în armată. Datorită calităților sale fizice și mai ales faptului că a învățat foarte repede și bine meseria armelor, a fost înnobilat și recompensat cu domenii și funcții.

O altă versiune arată că Pavel Chinezul ar fi fost fiul unui cneaz român din Banat care, la fel ca Iancu de Hunedoara, a intrat în serviciul regilor Ungariei pentru a accede pe scara socială. Această versiune a fost privită de mulți ca fiind cea mai logică, având în vedere că Pavel Chinezul va ajunge la funcții înalte, greu de atins de fiul unui morar, chiar și cu mari fapte de vitejie.

În orice caz, Pavel Chinezul era un adevărat uriaș, cu o forță incredibilă. Despre forța și statura sa impresionantă scrie și cronicarul Antonius Bonfinius, secretarul italian al regelui Matei Corvin. S-a remarcat prin numeroase fapte de arme în armata Ungariei. Pentru aceasta a fost recompensat cu domenii și cu titlul de comite de Maramureș, apoi cu cel de comite de Timișoara.

Poate una dintre cele mai faimoase fapte de arme ale sale a avut loc în 1479. Însărcinat cu apărarea teritoriului împotriva incursiunilor otomane, acesta a fost nevoit să facă față unei uriașe armate turcești. Era o incursiune de represalii și cucerire, după ce regii Ungariei au sprijinit pretendenții antiotomani la tronul Țării Românești. Sibiul a fost ținta campaniei, dar, fără să poată cuceri orașul, otomanii s-au îndreptat către Orăștie. Armata turcească număra 40.000 de oameni, printre care și renumitul Iskender Bey, dar și Ali Mihaloglu, pașa de Vidin. O oaste valahă îi însoțea pe turci în Transilvania. După ce jefuiesc mai multe orașe, printre care și Alba Iulia, Hunedoara sau Sebeș, turcii ajung în apropiere de Orăștie.

Pe Câmpul Pâinii sunt așteptați de voievodul Transilvaniei, Ștefan Bathory, și de Pavel Chinezul, cu o oaste de numai 15.000 de oameni. Încercând să câștige flancul, Ștefan Bathory se aruncă asupra lui Basarab Țepeluș și nimicește corpul de oaste valah. Se trezește însă înconjurat de trupele otomane. Intervenția impetuoasă a lui Pavel Chinezul, care atacă cu oamenii săi din spate, salvează situația. Puternicul bănățean face ravagii în rândurile turcilor, acoperindu-se de glorie. Mai mult de 30.000 de turci au rămas pe câmpul de luptă.

Bonfinius spune că Pavel Chinezul a dansat, în semn de victorie, cu trei turci, doi la fiecare subraț, iar al treilea în dinți. „A apucat cu dinţii leşul unui turc şi a început să danseze, în murmurele de admiraţie ale comesenilor”, spunea cronicarul.

Până la moartea sa, în anul 1494, Pavel Chinezul a participat la numeroase campanii împotriva turcilor, fiind recunoscut ca mare luptător antiotoman, inclusiv de Papa Sixtus al IV-lea. De altfel, pentru serviciile sale militare a primit numeroase domenii în Banat, Slovacia și Ungaria. Pavel Chinezul a murit în Serbia, în timpul asediului cetății Smederevo.

Un cavaler al norocului din neamul Cantemirilor

Un alt român din Evul Mediu care a ajuns faimos în Europa datorită calităților sale războinice a fost Constantin Cantemir, tatăl faimosului voievod-cărturar Dimitrie Cantemir. Acest Constantin Cantemir, din neam de răzeși boieriți pe vremea lui Ștefan cel Mare, probabil tot în urma unor isprăvi marțiale, s-a născut pe 8 noiembrie 1612, în satul Silișteni, ținutul Fălciului. Era fiul lui Toader Cantemir, un mic boiernaș de țară, care își avea moșiile prin zonă.

Copilăria lui Constantin Cantemir și viața de huzur de la țară au fost curmate brusc de o mare nenorocire. În anul 1627, tătarii din Crimeea și Bugeac au potopit Moldova. Au năvălit și asupra moșiilor lui Toader Cantemir. I-au ucis părintele și au dat foc la tot. Constantin a rămas singur pe lume și fără avere. Era însă voinic și pasionat din copilărie de meșteșugul armelor. La numai 15 ani, s-a înrolat ca mercenar în armata poloneză. A învățat rapid de la cei mai buni și a ajuns o adevărată legendă în oștile poloneze. A luptat mai ales în Războaiele Nordului de la începutul secolului al XVII-lea, împotriva suedezilor.

Constantin Cantemir era capabil să lupte și cu 3-4 adversari odată, fiind un luptător inteligent (deși complet analfabet) și foarte puternic.

„Odată, pe când leșii își aveau tabăra aproape de orașul Torun (n.r. – oraș în Polonia) și până atunci nu puteau să afle nicio știre despre gândul dușmanilor, hatmanul poruncește oștenilor moldoveni să hărțuiască mahalaua târgului cu o ceată aleasă de oșteni, doar ar putea cumva să prindă pe vreunul de la care să poată iscodi planurile dușmanilor. Sunt aleși 60 de moldoveni, între care a fost și Constantin Cantemir, pe atunci stegar. Odată ce aceștia s-au apropiat de târg, străjile dau de știre comandantului de venirea lor. Pe dată, comandantul trimite din oraș împotriva moldovenilor două polcuri de călăreți. Moldovenii se prefac a fugi, iar suedezii îi urmăresc cu trufie. Doi ofițeri suedezi, având cai foarte iuți, se iau după moldovenii fugari. Constantin Cantemir, odată ce vede că suedezii au înaintat departe de ai lor, își întoarce calul și singur se abate asupra celor doi. Ei, slobozindu-și pistoalele, sunt înșelați în năzuința lor. Constantin, scoțând sabia, îi zboară capul unuia, iar pe celălalt îl pune pe fugă, îl urmărește și îl aduce prins la ai săi. Adus fiind ofițerul suedez la hatman, acesta se bucură peste măsură, nu numai fiindcă ar fi prins o foarte bună sursă de informații, ci mai cu seamă fiindcă până atunci niciun suedez nu mai căzuse viu în mâinile leșilor. Apoi, întrebând hatmanul de care moldovean a fost prins căpitanul suedez (căci după rang fusese căpitan), i s-a spus că de către Constantin Cantemir; atunci hatmanul îl cinstește pe Constantin cu slujba de miaș”, preciza Dimitrie Cantemir în lucrarea dedicată tatălui său.

După alte și alte bătălii, se încheie pacea între suedezi și polonezi. Constantin Cantemir se întoarce acasă. Nu rabdă prea mult și pleacă în Valahia, acolo unde devine omul cu „misiuni speciale” al voievodului Grigore Ghica. Are parte de aventuri incredibile, desprinse parcă din filme artistice. Prinde de unul singur, printr-un șiretlic, un han tătar, apoi scapă de niște trădători domnești și îndeplinește tot felul de misiuni. În cele din urmă, ca să nu zică că nu le-a făcut pe toate, la 73 de ani ajunge domnitor al Moldovei.