George Mihăiţă - Viaţa în teatru, în film, în presă

Cred că, vorba unui „clasic“ în viaţă, „ar suna ca dracu’“ dacă într-o recenzie consacrată cărţii „Mihăiţă - Reconstituirea unei vieţi“ (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018) aş recurge la cine ştie ce savante distincţii teoretice.

Cu toate acestea, îmi iau îngăduinţa de a reaminti că există o diferenţă esenţială între criticul şi cronicarul de teatru. Se întâmplă, însă, uneori, să fie bine ca frontierele dintre cele două ocupaţii să fie abolite, să se stabilească, hai să spunem, din raţiuni strategice, alianţe între una şi alta, şi criticul profesionist, validat ca atare în zeci de ani de profesie şi mii de articole să se însoţească cu cronicarul, iar uneori să devină chiar povestitor în lege.

Este exact ceea ce face Doina Papp în cele aproape trei sute de pagini ale cărţii sale. Reconstituie o viaţă petrecută în film şi în teatru (aici în mai multe ipostaze), chiar şi în presă. Uite, mi-am amintit şi eu, parcurgând cu bucurie cartea, cu câtă plăcere citeam, pe vremea când eram la vârsta adolescenţei, Scânteia tineretului, altminteri ziar de propagandă. În anii în care aveau rubrici protagonistul cărţii, George Mihăiţă, dar şi Nadia Comăneci sau Octav Pancu-Iaşi. Talentul acesta jurnalistic, un jurnalist fără morgă şi fără emfază, în deplină conformitate cu felul de a fi al omului George Mihăiţă, s-a manifestat ceva mai încolo, după 1989, în calitatea auto-asumată de constructor al revistei Salut.

Indiscutabil, George Mihăiţa este o vedetă, a fost aşa încă din al doilea an de facultate, atunci când viaţa i-a dăruit întâlnirea fundamentală cu Lucian Pintilie şi a jucat în cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor, Reconstituirea. Cu toate acestea, niciodată marele actor nu a agreat pozele, importanţa mimată. A fost întotdeauna seamănul, contemporanul nostru, omul simplu care nu s-a gândit vreodată că i s-ar cuveni ceva în plus numai fiindcă şi-a făcut în mod exemplar meseria.

Nici acum, când este de 16 ani director al Teatrului în care şi-a desfăşurat, cu mici excepţii, întreaga carieră, nu este inabordabil, nu face pe ocupatul, pe inabordabilul, pe omul la care nu poţi ajunge. Nici vorbă. Uite, şi cum iar nu mă lasă în pace tentaţia de teoretizare, mă bate gândul că s-ar putea spune că prin tot ceea ce a făcut în teatru, în film, la radio şi la televiziune, George Mihăiţă a confirmat cele susţinute de Denis Diderot în Paradoxul despre actor. Altminteri, cum oare i-ar fi „ieşit“ atât de bine personajele în care a evoluat în contre-emploi, aşa cum stau lucrurile, de pildă, chiar în unul dintre cele mai recente roluri în care poate fi văzut actorul. Grigore Bucşan din Ultima oră a lui Mihail Sebastian, piesă rebotezată în spectacol de regizorul Mircea Cornişteanu Breaking News. Spectacolul de la care a pornit povestea pe care o deapănă în pagini de carte Doina Papp.

O face, servindu-se de propriile ei observaţii, de documentele de arhivă, de citate din cronicile vremii, de mărturisirile lui George Mihăiţă, de ceea ce au scris despre protagonistul cărţii câteva nume sonore ale teatrului românesc. Indiscutabil, contribuţia cea mai emoţionantă vine din partea Sandei Manu, profesoara din studenţie. Dacă am simţit-o eu astfel, mă întreb cum oare a simţit-o George Mihăiţă? Intervenţiile protagonistului cărţii nu sunt multe, sunt însă întotdeauna utile şi necesare. Au nealterat bunul simt al băiatului de oameni simpli din Moreni, oameni care l-au învăţat pe viitorul mare actor lecţia esenţială a vieţii. Aceea a respectului de sine şi a respectului faţă de alţii.

George Mihăiţă, ajuns, aproape incredibil pentru tinereţea şi optimismul pe care le degajă fiecare apariţie publică a domniei-sale, la vârsta de 70 de ani nu îşi rescrie biografia în funcţie de circumstanţele actuale. Nu uită să vorbească nici despre Adrian Păunescu pe care l-a cunoscut îndeaproape, nici despre Sergiu Nicolaescu, în regia căruia a jucat în cele mai multe filme din carieră. Sigur, Lucian Pintilie îi rămâne icoană. De un tratament aparte se bucură prietenii de-o viaţă. Horaţiu Mălăele şi Vladimir Găitan, dar şi amintirea lui Toma Caragiu. Unul dintre primii care i-au spus fără ocolişuri studentului la Teatru George Mihăiţă că a ales bine, că are toate datele de a fi un viitor bun actor.

La rându-i, Doina Papp nu doar că ordonează, comentează, pune în pagină cu firesc şi naturaleţe fapte artistice şi amintiri de-o viaţă, ci le şi contextualizează. A se vedea povestea filmului Reconstituirea şi a epocii în care această capodoperă a devenit pentru Nicolae Ceauşescu inamicul public nr. 1.

Cartea aceasta, la urma urmei, una omagială, nu are nimic frivol, nimic solemn, nimic rece în ea. Se citeşte cu plăcere, cu drag, cu bucurie. Aşa cum se urmăresc şi spectacolele în care a jucat şi joacă George Mihăiţă.

Doina Papp - MIHĂIŢĂ - Reconstituirea unei vieţi; Edtura Tracus Arte, Bucureşti, 2018