Gala... Galei la Opera din Iaşi

Concert final Opera Naţională din Iaşi  FOTO: Opera Naţională din Iaşi

După succesul deosebit al primei Gale a Premiilor Operelor Naţionale, desfăşurată la început de iunie, Opera din Iaşi a avut inspirata idee de a încheia stagiunea cu o altă Gală, dar în prelungirea celei dintâi, invitând în concert laureaţi sau nominalizaţi.

Astfel, publicul a avut prilejul să-i poată asculta pe cei desemnaţi ca fiind „cei mai buni solişti în 2013” – clujenii Iulia Merca şi Cristian Mogoşan – sau „cel mai bun debut” – Bogdan Zahariea de la Opera din Timişoara -, alături de artişti ai teatrului gazdă, nominalizaţi la categoriile respective – Lăcrămioara Hrubaru-Roată, Ana-Maria Donose, Jean Bouton. Şi pentru a împlini evenimentul, pe scenă a evoluat, pentru prima oară, Anita Hartig, sosită de la Viena, dar deja apreciată şi pe alte mari scene.

În compania orchestrei şi a corului (pregătit de Manuel Giugula), sub bagheta lui Gabriel Bebeşelea, tinerii cu glasuri frumoase, bine conduse, au abordat un repertoriu menit să le pună în valoare datele naturale şi, eventual, capacitatea de a interpreta partituri dificile dar extrem de ofertante.

Aşa încât l-am regăsit pe tenorul Bogdan Zahariea în două dintre ariile sale de rezistenţă din Tosca (actul III) şi Turandot, deloc întâmplător decupate din opere pucciniene, pentru că glasul său generos, amplu, cu acut impresionant, se desfăşoară în voie într-un astfel de repertoriu, aplauzele izbucnind chiar pe ultimele acorduri orchestrale, apoi că l-am reîntâlnit şi pe tenorul Cristian Mogoşan în pagini prezente în mai toate recitalurile sale, fie din Evgheni Oneghin, fie din zarzuela La taberna del puerto, abordate prioritar în tonuri estompate, deşi solistul se simte mult mai bine în arii „eroice”, aceeaşi tendinţă de a apela la discreţia sonoră în dauna exploziei temperamentale cerută de personajele din Adiana Lecouvreur sau din Carmen regăsindu-se şi în maniera de cânt a mezzosopranei Iulia Merca; dar m-am bucurat să o redescopăr pe tânăra soprană ieşeană Lăcrămioara Hrubaru-Roată în cuceritoarea interpretare a ariei din Candide, strălucitoarea expresivitate vocală şi scenică punându-i în valoare şi glasul impecabil condus în plan tehnic, l-am urmărit pe baritonul Jean-Kristoff Bouton, de asemenea solist al teatrului-gazdă, în riscanta cavatină din Bărbierul din Sevilla, parcă prea „împănată” de efecte ce se doreau comice, apoi pe colega sa, soprana Ana-Maria Donose, încercând să rezolve îndrăgita arie Muzica, în ciuda unor vizibile probleme (am aflat ulterior că erau… de sănătate).

Concert final Opera Naţională din Iaşi   FOTO: Opera Naţională din Iaşi

Printre atâţia tineri deja familiari publicului ieşean sau chiar din ţară, invitarea sopranei Anita Hartig a constituit, cu siguranţă, surpriza serii, performanţa de a include în concert o solistă care, de câţiva ani, este constant apreciată la Staatsoper Viena (unde activează din 2009), iar din această stagiune ovaţionată şi la Scala din Milano sau la Covent Garden din Londra, dar în debut absolut la Iaşi, fiind, cu totul remarcabilă; iar melomanii care umpleau sala Operei până la refuz au fost fascinaţi şi de frumuseţea glasului său cu multe carate, susţinut de o tehnică impecabilă şi mai ales de „clasa” care „se simte” în maniera sa  interpretativă, firească dar extrem de adecvată personajului, în pronunţia elegantă sau în fraza şi fluenţa discursului, atât în ariile din Faust sau Giuditta, cât şi în duetul din Văduva veselă abordat alături de fostul său coleg de la Cluj, Cristian Mogoşan. Apariţie încântătoare, cu o atitudine (din nou) impecabilă, charismatică, având toate datele unei artiste de cotă internaţională, Anita Hartig a convins din plin că a acumulat enorm şi s-a transformat, realmente, din tânăra (doar) cu un potenţial vocal aparte într-o interpretă care ştie perfect ce vrea, ce trebuie să facă pentru a transmite sentimentele şi trăirile eroinelor întrupate, învăţând, cu inteligenţă şi tenacitate, „furând” (în cel mai bun sens al cuvântului) de la celebrităţile alături de care evoluează în străinătate. Iar în acea seară, la finalul stagiunii Operei din Iaşi, a făcut o demonstraţie de profesionalism şi de simplitate, adăugând astfel şi (încă) o noutate absolută pe acea scenă, dar şi un plus de anvergură unei Gale care a avut, deci, toate ingredientele pentru a fi, aşa cum s-a dorit, extraordinară.

Concert final Opera Naţională din Iaşi   FOTO: Opera Naţională din Iaşi

Cu Gabriel Bebeşelea la pupitru, orchestra a acompaniat cu rigoare soliştii, dar a „atacat” şi pagini pretenţioase din Maeştrii cântăreţi din Nurnberg sau din Forţa destinului, colaborând deopotrivă cu corul în secvenţe celebre din Carmina burana sau Tubadurul. Într-o atmosferă de sărbătoare şi „de bine”, seara s-a încheiat cu nelipsitul Brindisi din Traviata, cântat de toţi soliştii – evident cu Anita Hartig în prim plan, partener din nou Cristian Mogoşan – şi de întreg ansamblul, în entuziasmul general al publicului şi în ploaia de confetti ce ne-a acoperit pe toţi, ca un foc de artificii binevenit la finalul unei stagiuni care, după cum notează programul de sală, a inclus şi 8 premiere şi alte 30 de spectacole „cu casa închisă” şi peste 40 de evenimente, cu peste 40.000 de spectatori. Şi, cu sau fără voia unora, printre acestea s-au regăsit noutăţi absolute la noi, însemnând şi invitarea lui Andrei Şerban la Iaşi şi prima operă baroc sau o producţie de teatru-operă, ambele în regia vestitului artist şi acea primă Gală a Operelor Naţionale din România, împlinită cu fast prin Gala extraordinară de operă, prezentată, cu (dublă) emoţie chiar de către managerul Beatrice Rancea, alături de tenorul Cosmin Marcovici.

Nu ştiu dacă în sală s-au aflat şi nemulţumiţii care, chiar în acele zile, protestau prin mass-media pentru una sau alta, dar ştiu sigur că ceea ce s-a văzut (şi auzit) pe scenă, şi în acea seară, s-a ridicat la nivelul unei Opere Naţionale, ceea ce, cu siguranţă, au observat şi ziariştii şi (cu sau fără voie) cârcotaşii. Iar publicul şi comentatorii sunt interesaţi doar de ce se prezintă pe scenă, aprecierile privind exclusiv demersul artistic, modul în care se realizează asemenea momente de sărbătoare pentru cei din sală şi deopotrivă pentru cei de pe scenă. Şi, după reacţia din acea seară (şi nu numai), cu certitudine erau chiar foarte mulţumiţi… Cu riscul de a mă repeta, trebuie să spun că aceasta este misiunea prioritară a unui teatru care se (şi ne) respectă – restul sunt vorbe, iar ce se petrece în „culise” reprezintă „bucătăria” în care totdeauna se vor găsi unii care să fie nemulţumiţi, aspecte ce trebuie să rămână… în „bucătărie”, publicul aşteptând doar spectacole excelente, cu interpreţi pe măsură, într-o concepţie coerentă de stagiune, gândită de un  management capabil. Iar ceea ce s-a oferit constituie „cartea de vizită” a teatrului.