FOTO Un Bulgakov kafkian

„Roman teatral“, scriere în registru epic pe care Mihail Bulgakov a creat-o între anii 1936-1937, îl confirmă ‒ a câta oară? ‒ pe Friedrich Dürrenmatt, cel care spunea că nenumărate sunt cazurile în care tragicul se naşte din comic.

Bulgakov şi-a scris romanul într-o vreme în care cenzura stalinistă ajunsese la apogeu. Lucru simţit de marele scriitor pe propria piele chiar în 1936, atunci când ziarul „Pravda“ a publicat un articol nu doar foarte sever, ci şi cât se poate de ameninţător, de dătător de fiori şi de rele prevestiri despre spectacolul cu „Cabala bigoţilor“ ce tocmai fusese înscenat la M.H.A.T. Nu e deloc exclus ca reacţia viforoasă a organului de presă comunist să îl fi determinat pe Bulgakov să părăsească M.H.A.T.-ul şi să se îndrepte către Balşoi teatr. Tot la fel cum e foarte posibil ca recenzia ce putea anunţa viitoare măsuri represive într-o ţară în care represiunea devenise de domeniul cotidianului, în care anormalul fusese promovat la rang de normalitate, să îl fi determinat pe scriitor să recurgă la tertipul prefeţelor spre a facilita accesul la public al noii sale scrieri. Prefeţe ce consfinţeau ‒ culmea! ‒ prin negare, caracterul ficţional al unei creaţii cu profunde şi cutremurătoare încatenări în real.

În prefaţa la „Roman teatral“, Bulgakov începe prin a-şi nega statutul de autor, delegându-l personajului principal al cărţii, Serghei Leontevici Maxudov. Un „incipit“ ce îi permite scriitorului să îşi mai ia două măsuri de precauţie şi distanţare. Să califice scrierea lui Maxudov drept rodul fanteziei acestuia, „ba chiar, din nefericire, al unei fantezii bolnave“, dar şi să sublinieze că „pe de altă parte, cunoscând îndeaproape viaţa teatrală a Moscovei, pot afirma cu toată certitudinea că oameni sau teatre ca acelea zugrăvite de răposatul nu există şi nici n-au existat niciodată.“

Toate aceste strădanii nu au servit la nimic. „Roman teatral“ a fost respins de cenzură, iar apariţia lui în fosta Uniune Sovietică nu a fost îngăduită decât la aproape 30 de ani de la scriere. În 1966. Când iarăşi s-a recurs la o prefaţă, scrisă de N. Toporkov, artist al poporului, care aprecia că ar fi vorba despre o carte „extraordinar de amuzantă“.

E foarte adevărat că, atunci când începi lectura „Romanului teatral“, el pare „extraordinar de amuzant“. La fel de adevărat e că impresia iniţială e aceea că Bulgakov a scris o carte – a câta? ‒ în care sunt luate în derâdere şi în răspăr toate lucrurile caraghioase, toate lucrurile nefireşti, toate ciudăţeniile, toate afundările în grotesc ce fac ca lumea, ca viaţa de zi cu zi dintr-un teatru să fie „altfel“ decât oriunde în altă parte. Numai că, îndată ce avansezi în lectură, observi că ceea ce aparent era amuzant devine din ce în ce mai terifiant, că supradilatarea atinge cotele absurdului absolut, că dispensa vesel-amabilă de la normal se metamorfozează într-o disjuncţie categorică şi definitivă de acesta. Că da, avea dreptate Dürrenmatt atunci când făcea observaţia citată la începutul acestor însemnări. Şi că tragicul e, în cazul în speţă, mai mult decât tragic, că dobândeşte dimensiuni kafkiene şi că fiecare dintre personajele cu care dă ochii Maxudov ajunge să fie câte o întrupare a Diavolului. La fel cum stau lucrurile şi în altă mare capodoperă a aceluiaşi scriitor ‒ „Maestrul şi Margareta“.

Sunt lucruri, fapte, realităţi pe care le surprinde foarte bine spectacolul regizat Vitalie Lupaşcu. Un spectacol ce are meritul de-a arăta cât se poate de limpede, dar şi cu rafinată subtilitate şi apreciabilă eficienţă realitatea estetică adesea ignorată ori insuficient valorificată în conformitate cu care există diferenţe de categorie, de stil, de gen şi, până la urmă de lucru, de lucru mai întâi cu obiectivul camerei, între spectacolul de teatru preluat de pe scena de scândură şi filmat cu necesare, dar totuşi minime adaptări şi teatrul cu adevărat de televiziune, dintru început conceput pentru aceasta. Care teatru recurge la împrumuturi, fără doar şi poate fertile ce nu se limitează doar la elementara citare din ceea ce înseamnă limbajul cinematografic, fără ca transferurile în cauză să devină atât de împovărătoare încât să îi altereze ori chiar să îi anuleze caracteristicile.

Specificul acesta, benefic prin însăşi impuritatea lui creatoare de modernitate, a fost găsit şi evidenţiat în spectacolul cu „Roman teatral“ deopotrivă prin decor (Georgeta Nistor a valorificat în chip remarcabil datele iniţiale ale studioului TV transformat el însuşi în scenă şi în teatru), prin imagine (Vlad Tănase), prin regia de montaj (Gini Ignat) şi prin montajul propriu-zis (Cosmin Găleată).

Vitalie Lupaşcu mai are un merit. Nici el defel minor. Acela de a fi ştiut să le ceară actorilor ca ei înşişi să îşi adapteze jocul specificului invocat mai sus. Fapt cât se poate de lăudabil şi pentru care se cuvin elogiaţi toţi componenţii distribuţiei. Începând cu Marius Stănescu, deţinător temeinic şi nuanţat al rolului principal. Actor care, prin expresie facială, prin privire (ochii lui vorbesc mai mult decât ar putea-o face cuvintele inventariate într-un întreg dicţionar), prin inflexiunile vocii, prin felul în care şi-a dozat şi controlat fiecare mişcare a corpului (un corp parcă din ce în ce mai împuţinat şi tot mai străin), a redat procesul macerării şi anihilării fiinţei. O anihilare concretizată prin metamorfozarea surprizei iniţiale în teamă, în revoltă, în groază şi, într-un final, în nebunie suicidară, trăiri complexe, extreme şi ruinătoare ce îl definesc pe Maxudov. Continuând cu Mihai Constantin, în personajul-revelator, personajul-călăuză şi el într-o evoluţie de zile mari, şi cu Mihai Dinvale (un izbutit Ivan Vasilievici), dar şi cu George Ivaşcu, Armand Calotă, Crina Mureşan, Mariana Dănescu, Ioana Visalon, Daniela Nane, George Lungoci, ş.a.

Ale căror evoluţii şi personaje sunt mereu supravegheate, într-o sugestivă şi ameninţătoare simbolistică, de întruchiparea iconografică a kafkianismului absolut: Iosif Visarionovici Stalin. 

Televiziunea Română- Casa de producţie- ROMAN TEATRAL (Însemnările unui răposat) după romanul lui Mihail Bulgakov; Dramatizarea, traducerea, adaptarea şi regia artistică: Vitalie Lupaşcu;

Decorul: arh. Georgeta Nistor; Costumele: Rodica Chelaru; Regia muzicală: Gabriel Scârleţ; Director de imagine: Vlad Tănase; Regia de montaj: Gini Ignat; Montaj: Cosmin Găleată; Muzica originală: Radu Captari;

Cu: Marius Stănescu, Mihai Constantin, Mihai Dinvale, George Ivaşcu, Crina Mureşan, Ioana Visalon, Mariana Dănescu, Constantin Bărbulescu, Mihai Răzuş, Şerban Georgevici, Armand Calotă, George Lungoci, Adrian Vâlcu, Radu Captari ş.a.

Data difuzării: 3 februarie 2014.