FOTO De ce nu există încă un memorial pe malul drept al Donului, unde au murit sute de mii de români, în cel de-Al Doilea Război Mondial?
0
În cel de-Al Doilea Război Mondial, pe Frontul de Est, România a pierdut, conform datelor academicianului Dinu Giurescu, 624.540 de ostaşi. 150.000 au murit la Cotul Donului, Stalingrad şi Stepa Calmucă. Dacă-i adunăm şi pe cei 100.000 de români ardeleni din cadrul forţelor maghiare căzuţi la Don, în regiunea Voronej, pierderile etniei române acolo ajung la un sfert de million de vieţi omeneşti sau … un milion de litri de sânge românesc.
Cu toate aceste pierderi astronomice, Statul Român postdecembrist, în cei 25 de ani trecuţi de la evenimentele din decembrie 1989, n-a făcut nimic pentru a înveşnici memoria acelor români care zac în creta albă a malului drept al Donului sau în huma roşie a Stepei Calmuce.
În perioada 2009-2013, am întreprins câteva expediţii în căutarea urmelor ostaşilor români din cel de-Al Doilea Război Mondial, la Odesa, în Crimeea şi Caucazul de Nord, la Harkov, Cotul Donului, Stalingrad şi Stepa Calmucă, devenind adevărate pelerinaje pline de descoperiri neaşteptate şi de dezvăluiri ale unor adevăruri mult prea durute. În urma acestor expediţii, am reuşit să tipăresc o carte în două ediţii: „Cotul Donului 1942. Eroism, jertfă, trădare“.
Speranţa cea mare consta în posibilitatea de a aprinde o lumânare în locurile cruntelor bătălii, pe teritoriile unor posibile Memoriale sau Cimitire de onoare sau, pur şi simplu, lângă nişte simple cruci din două scânduri, în memoria zecilor de mii de ostaşi români trimişi la moarte aproape sigură şi căzuţi acolo la datorie. Dar „surpriza“ cea mare, inimaginabil de mare, a fost că n-am găsit, practic, niciun semn de recunoştinţă pentru jertfa eroilor români, din partea Statului Român, postdecembrist, autodeclarat în decembrie 1989, anticomunist! Ce rost mai are să vorbim despre atitudinea guvernelor româneşti kominterniste de după cel de-Al Doilea Război Mondial sau chiar a celor comuniste, mai naţionale, mai patriotice, de mai încoace, faţă de aceşti eroi, prăpădiţi pe veci în imensitatea estică, ale căror rămăşiţe pământeşti şi azi mai sunt întoarse în brazde de plugurile ruseşti.
Autorităţile noastre, postdecembriste, n-au făcut nimic pentru a inaugura măcar o troiţă maramureşeană în locurile unde zac zeci de mii de ostaşi români trimişi acolo tot de Statul Român, începând cu anul 1941. În cel mai bun caz, au fost dezvelite câteva plăcuţe în memoria unor prizonieri români, pe unele uitând să sculpteze cel puţin semnul crucii, ca să nu vorbim de listele celor înhumaţi în acele gropi comune.
Pentru comparaţie, am căutat şi locurile unde au fost înmormântaţi reprezentanţii armatelor celorlalte popoare, participante în acea conflagraţie mondială pe teritoriul URSS: nemţii, ungurii, italienii etc. şi m-a apucat invidia constatând că guvernele, şi ele de după 1989, au construit/inaugurat pe teritoriul Rusiei adevărate complexe memoriale ale ostaşilor lor în locurile de maxim tragism pentru armatele lor.
Memorialul german, de exemplu, unul de toată frumuseţea – nimic asemănător nu văzusem până atunci şi nici nu ştiu de mai există aşa ceva în lume – a fost inaugurat pe 15 mai 1999, după o perioadă de doi ani de negocieri dintre guvernul Germaniei şi cel al Federaţiei Ruse, urmată de încă cinci ani de muncă asiduă pentru construcţia lui, dar şi pentru restabilirea sau renovarea satelor din jur, inclusiv a satului Rossoşki, construcţia unui drum asfaltat, de 30 km, de la autostrada M6 ce leagă Volgogradul de Moscova, până la Rossoşki, a unui pod peste calea ferată, în localitatea Gumrak etc.
Acest memorial constă din cimitirul vechi, amenajat în 1942, dar reconstruit totalmente în zilele noastre, şi cel nou, din 1999, reprezentând un grandios mormânt comun înconjurat de un zid de granit de formă cilindrică cu un diametru de 150 de metri şi 3-5 metri înalţime, unde au fost reînhumaţi circa 240.000 de ostaşi germani, căzuţi la Stalingrad, ale căror nume au fost dăltuite în zidul de granit şi pe cele 107 cuburi memoriale de alături.
Într-un colţ al cimitirului vechi, în anul 2000, au fost reînhumate rămăşiţele pământeşti ale 625 de ostaşi români, descoperite în raionul Serafimovici, în extrema nordică a Cotului Donului, lângă fostele poziţii ale unităţilor italiene. În 2003 a avut loc şi ceremonia de înhumare şi inaugurare a acestui colţ memorial, fiind instalată o plăcuţă comemorativă din marmură neagră, pe care este încrustat doar următorul text în limbile română şi rusă: „Aici odihnesc militari români căzuţi la Stalingrad în cel de-Al Doilea Război Mondial“. Creatorii acestui micromonument românesc au uitat să încrusteze pe el şi semnul crucii, de parcă în acel pământ nu creştini au fost înmormântaţi, ci musulmani sau iudei.
Şi la Rossoşki germanii au fost foarte generoşi, omenoşi şi „ospitalieri” ca şi în cazul Cimitirului german din Odesa. Acolo odihnesc pe veci circa 900 de prizonieri români, nemţii oferind un mic teren pentru reînhumarea ostaşilor noştri, cu toate că la 23 august 1944 Armata Română a întors armele împotriva aliaţilor germani, ca după victoria din mai 1945 România totuna să ajungă în rândul ţărilor învinse, cu toate consecinţele economice care au sărăcit ţara, după ce a pierdut întreaga Basarabie, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.
Despre eforturile italienilor care au mers pe urmele alpinilor până la Don, m-am ducumentat din cartea patriotului italian Giorgio Ferraris despre tragedia italiană de la Don, intitulată „Alpinii din Tanaro la Don“ (2009). Volumul conţine foarte multe informaţii şi imagini din perioada acelei tragedii, de parcă fiecare unitate militară italiană avea un fotograf, pe când eu am putut găsi doar câteva zeci de imagini româneşti de la Cotul Donului şi din Stepa Calmucă. Şi, curios lucru, la vreo săptămână de la lansarea celei de a doua ediţii a cărţii, am avut parte de o adevărată surpriză bibliografică: am primit de la autorul italian, Giorgio Ferraris, o nouă carte semnată de el cu noi şi bogate informaţii despre participarea alpinilor italieni la bătălia de la Don: „La prima linea a Nowo Postojalowka. (La campagna di Russia di Giacomo Alberti alpino della Guneense)“. Araba Fenice, Boves, 2013.
Într-unul din volumele de istorie a Ungariei, este un compartiment special, intitulat Tragedia de la Voronej, în care este descrisă cu lux de amănunte bătălia de la Don, aşa-zisa operaţie Ostrogojsk-Rossoşani, de pe teritoriul regiunii Voronej, şi sunt arătate pierderile armatei ungare în acea operaţie, alcătuind o jumătate din toate forţele armate maghiare, sovieticii lichidând practic, şapte divizii, sau 140 de mii de ostaşi, inclusiv 80 de mii de morţi şi 60 de mii de răniţi, numărul dispăruţilor nefiind indicat în acele statistici.
Am putea să ne „bucurăm” (cu durere şi ruşine!) doar pentru o parte din ostaşii de etnie română căzuţi la Don, care s-au învrednicit de morminte îngrijite acolo. Este vorba de cei 100.000 de combatanţi de etnie română, ardeleni, mobilizaţi în forţele armate maghiare, care s-au prăpădit pe malul drept al Donului şi care şi-au găsit locul de veci fiind reînhumaţi în memorialele de la Rudkino (cel mai grandios memorial unguresc din Europa) şi Boldârevka, ambele construite de către administraţia ungară. Printre aceştia pot fi, probabil, şi următorii soldaţi pieriţi la Don, ale căror nume sunt încrustate pe plăcile memorialului de la Rudkino: OPREA Agoston, SIMON Istvan, TODORIN Laszlo, JURAS Istvan, JURASKO Lajos, JURASKO Mihaly, JUSAN Janos, BARNA Sandor, BARNA Istvan, VAJDA Gabor, BALMOS Tivadar şi câţi alţii.
Numele ostaşilor unguri căzuţi la Don au fost incrustate doar la începuturile construcţiei şi inaugurării acestui cimitir, pentru că în ultimii ani nu se mai face acest lucru, posibil şi pentru ca să nu mai apară pe plăci alte nume româneşti, nemaghiarizate. Memorialul de la Rudkino, cel mai grandios memorial unguresc, este iluminat nopţile în şir, vară şi iarnă, iar „focul memoriei” nu se mai stinge niciodată, pentru că a fost construită şi-o conductă specială de gaz de zeci de kilometri. Invidia locuitorilor din jur nu are margini pentru că în satele lor încă n-a ajuns conducta de gaze, iar cu energie electrică sunt asiguraţi cu întreruperi. Totodată la cimitirile lor militare, ruseşti, doar de ziua victoriei, la 9 mai, se aprinde pentru o zi „focul veşnic” de la o butelie de gaz, fiind adusă în localitate pe 8 mai şi care dispare din localitate pe 10 mai...
* * *
Să parcurgi circa două mii de kilometri din capitala celui de al doilea stat românesc, Chişinău, până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a mai bine de 600 de mii de ostaşi români îngropaţi pe întinsurile Estului şi să nu găseşti nici un cimitir/memorial de onoare al eroilor români trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică... Ce gânduri ar mai putea să-ţi vină decât un pesimism total cu privire la prezentul, dar, posibil, şi la perspectivele acestui popor? Comportamentul politicienilor de pe Dâmboviţa te pune serios pe gânduri dacă mai există români printre ei, suspectând de nu se vrea cumva, promovând totala uitare faţă de jertfa eroilor români, ca să dispară doritorii din rândul românilor, rămaşi la vatră, de a-şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul.
Să nu caute politicienii şi diplomaţii români posibilităţi să se înţeleagă cu ruşii pentru inaugurarea unor cimitire de onoare?! Doar în România toate cimitirele ruseşti sunt întregi, îngrijite, pe când românii n-au nici unul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există un cimitir românesc. Numai în oraşul Odesa există unul, dar şi acela este ”mascat” sub denumirea de Cimitir german… Drept că în Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan, la Karaganda (le-am văzut pe toate), au fost inaugurate cimitire sau monumente de onoare. Numai că în aceste locuri este altă situaţie, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia şi în Ucraina? Doar pe Frontul de Est, România a pierdut, conform datelor academicianului Dinu Giurescu, 624 540 de ostaşi români.
* * *
După lansarea ediţiei I-a a cărţii „Cotul Donului 1942“, la 19 noiembrie 2012, în ziua când s-au împlinit 70 de ani de la începutul tragediei de la Cotul Donului şi când a avut loc comemorarea la Chişinău a celor 150.000 de ostaşi români căzuţi cu moarte de erou la Cotul Donului, în Stepa Calmucă şi la Stalingrad, în noiembrie 1942 - ianuarie 1943, am continuat aceste prezentări-comemorări în mai multe oraşe şi judeţe ale României: Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Argeş, Braşov, Harghita, Cluj, Alba, Timiş, Prahova etc., cu un scop bine determinat: sensibilizarea opiniei publice pentru iniţierea construcţiei la Cotul Donului a unui Cimitir de Onoare ostăşească.
Şi iată că „rezultatul” acestei acţiuni n-a întârziat prea mult: la 10 iunie 2012 am observat pe blogul de ştiri a superpopularei yahoo.com un titlu surprizător: „Monument în cinstea eroilor români, în Rusia” , care insera o informaţie, semnalizând inaugurarea pe teritoriul fostului lagăr-spital numărul 3604 din localitatea Sapogovo, regiunea Kursk, a unui modest monument dedicat celor 22 de prizonieri-militari din Armata Română decedaţi acolo în perioada prizonieratului. Ceremonia a fost organizată de Ambasada României la Moscova în contextul manifestărilor dedicate Zilei Eroilor României, sărbătorită anual la 13 iunie. Importante mi s-au părut două din cele 29 de comentarii la această ştire: 1. „Dumnezeu să-i odihnească pe toţi ai noştri: bunici, unchi, fraţi care au murit apărându-şi ţara pentru ca nepoţii lor de azi să o vândă la străini pe câteva parale. Cinste lor – ruşine nouă!” şi 2. „Iar praf în ochii fraierilor”. Cum s-ar zice azi: No comment!
Au mai trecut cinci luni şi, la 25 octombrie 2013, am avut o nouă surpriză. Am descoperit pe site-ul Ambasadei României la Moscova o ştire cu următorul titlu: „Comemorarea eroilor români căzuţi pe teritoriul Federaţiei Ruse”, din care am desprins, informaţia că, la 25 octombrie a.c., cu ocazia Zilei Armatei Române, Ambasada României în Federaţia Rusă a organizat la Cimitirul „Liublino” din Moscova o ceremonie de comemorare a eroilor români căzuţi pe teritoriul Federaţiei Ruse în cadrul căreia a fost exprimată încrederea că, „în cel mai scurt timp, vor începe lucrările pentru reconstrucţia primului cimitir de campanie românesc în zona Stalingrad-Cotul Donului-Stepa Calmucă” ...
Aşadar, nu ne rămâne decât să sperăm cu bucurie că de la 25 octombrie 2013, a început numărătoarea inversă a zilelor, lunilor, anilor, până la inaugurarea, în sfârşit, a unui Cimitir de Onoare în cel mai tragic loc al istoriei militare româneşti. Şi ce bine ar fi ca această promisiune a politicienilor şi diplomaţilor români să nu rămână ca ecou acolo la Liublino, la 0 („zero”) km de marea metropolă rusă, Moscova, unde au răsunat cuvintele atât de promiţătoare. Pentru că, cu doi ani în urmă (pe 26 octombrie 2011), mai fusese făcută această promisiune de către alţi diplomaţi români din capitala rusă, dând asigurări că „partea română va depune toate eforturile pentru ca, la anul (în 2012! – n.a., V.Ş.), să înceapă lucrările de reconstrucţie (???-V.Ş.) a cel puţin unui cimitir românesc de campanie în zona Stalingrad (azi Volgograd), la cotul Donului...”.
Dacă n-am cunoaşte năravul politicienilor de pe Dâmboviţa ar trebui să credem în promisiunile de mai sus făcute recent de către oficiali, care au mai iniţiat cu ani în urmă un astfel de proiect la Kurgan, lângă Odesa, reuşind să monteze acolo o cruce monumentală şi să înfigă doar 12 piloni de gard, din cei 100 necesari, în solul „Triunghiului Bermudelor” dintre Vigoda, Dalnik şi Suhoi Liman, unde au căzut în vara-toamna anului 1941 peste 10 mii de ostaşi români, piloni care astăzi nu se mai văd din pădurea de cucută, pălămidă şi urzici.
* * *
Nouă, românilor, muritorilor de rând, ar trebui să ne dea de gândit ce scop au activităţile patriotice de anvergură întreprinse de guvernele ţărilor participante cândva în războiul împotriva sovietelor, ce vor să arate conaţionalilor lor în viaţă administraţiile germane, italiene sau ungureşti, prin aceste activităţi, dar şi ce vrea să obţină de la români administraţia românească postdecembristă, prin inactivitatea ei în domeniul dat? Una nu poate fi pusă la îndoială: vor asta ori nu, dar conducătorii Germaniei, ai Italiei sau ai Ungariei, prin activitatea lor în acest domeniu educă sentimentul patriotic al conaţionalilor lor care-şi vor apăra Ţara oricând, pentru că au încredere că fapta lor nu va fi uitată de naţiune şi corpurile lor neînsufleţite de pe eventualele câmpuri de luptă nu vor rămâne neînhumate, în bătaia vânturilor şi a ploilor, sau în arşiţă de soare.
Vrea ori nu vrea asta, dar conducerea României moderne, prin inactivitatea ei demoralizatoare pentru populaţia românească, educă în ea indiferenţa, făcând-o mai pasivă şi nepatriotică, populaţie care, în caz de necesitate, nu se va ridica să-şi apere Ţara şi Neamul de posibilii duşmani, care nu-s puţini deloc. România şi azi face parte din strategiile geopolitice ale structurilor secrete din lume, înfometate de subsolul ei încă bogat. E suficient de menţionat aici doar intenţiile „occidentalilor”, privitor la cele două proiecte de avengură de „cianurizare” şi de „şistizare”, care nu înseamnă altceva decât atac direct la sănătatea şi integritatea României şi a Neamului românesc.
Ce bine le-ar sta oficialilor români să convină cu administraţia regiunii Volgograd şi cea a raionului Kletski, unde zac cei mai mulţi români, ca la anul, pe 4 septembrie 2014, să participe la aniversarea a 400 de ani de la prima menţionare documentară a acestei staniţe şi la comemorarea celor 40 de ani de la moartea tragică a marelui scriitor şi cineast rus al sec. XX, Vasili Şukşin (1929-1974), care s-a stins din viaţă în locul unde şi azi mai zac mii de ostaşi români, în hutorul Melologovski de lângă staniţa Kletskaia, în timpul turnării filmului „Ei au luptat pentru Patrie”.
Ce bine le-ar sta oficialilor români să le propună ruşilor, aşa cum au procedat germanii, italienii, ungurii, ca pe lângă memorialul necesar să construiască un drum asfaltat până la Gromki, acolo unde azi nu există niciun fel de drum, să restabilească în acest hutor casele şi ulicioarele lui, sfânta biserică ortodoxă, toate distruse la 19 noiembrie 1942 şi multe altele... În memoria cazacilor de pe Don s-au mai şters tragicele amintiri ale acelei bătălii şi s-ar bucura de această atenţie din partea unui stat care a venit cu armata sa în 1942 să le cucerească sărăcia, de care ei nici azi nu pot scăpa, deşi au ieşit victorioşi din acel blestemat război.
Pe data de 10 decembrie 2012, la ultima prezentare a prmei ediţii a cărţii mele „Cotul Donului 1942” în Liceul „Dante Aligheri” din Chişinău, liceenii de acolo au iniţiat un Apel către conducerea României pentru inaugurarea la Cotul Donului a unui Memorial de onoare al eroilor români căzuţi la datorie pe Frontul de Est în cel de al Doilea Război Mondial, începând colectarea de semnături ale liceenilor români de pretutindeni. Poate măcar cu ajutorul liceenilor, reprezentanţi ai Şcolii Basarabene, vom pune pe jar politicienii de pe Dâmboviţa, ca să-şi amintească de jertfa eroilor români de pe Frontul de Est şi astfel, măcar în ceasul al doisprezecilea, vom scăpa de ruşinea în faţa lumii.
O cugetare militară spune că „războiul se termină atunci când este înmormântat ultimul soldat”. Dacă ar fi să luăm în serios această cugetare, atunci, România se mai află în plin război mondial chiar dacă în 2015 lumea va aniversa 70 de ani de la terminarea lui. Vom reuşi, noi, românii, să arătăm că ne-am înmormântat toţi ostaşii şi, astfel să ieşim din acel război până la pomenita aniversare?...
P.S. Pe 16 ianuarie curent am aflat vestea îmbucurătoare despre prezentarea de către noul ambasador al României, Vasile Soare, preşedintelui rus Vladimir Putin, a scrisorilor de acreditare în calitate de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Federaţia Rusă şi despre ceremonia de acreditare a noului ambasador român în Federaţia Rusă. Deci, speranţa încă nu moare, pentru că în Kazahstan, unde domnia sa a fost un timp ambasador, am văzut cu proprii ochi rezultatele remarcabile ale activităţii sale diplomatice, deşi era tânăr de tot.
A venit oare vremea să lăsăm mâinile în jos şi să ne vedem de treburile personale sau de cele de serviciu? Sau să fim cu ochii pe ei până nu vom urmări cu propriii ochi inaugurarea la Cotul Donului a unui Memorial frumos ca cel german de la Rossoşki, sau ca cel ungar de la Rudkino, sau măcar ca cel italian de la Livenka-Nicolaevka?...
Mai mult decât atât, în ultimile săptămâni, după ani de zile de discuţii sterile am mai observat o dinamică favorabilă în această direcţie prin apropierea României de Federaţia Rusă, prin intrarea în ţară a gigantului concern rusesc, Gazprom, prin filiala sa din oraşul sârb Niş. Şi această „intrare” are loc nu fără ştirea preşedintelui român Traian Băsescu, pentru că actele Gazprom-ului au fost autentificate de către notara Ioana Băsescu, fiica preşedintelui român.
Se pare că, în sfârşit, mi-a auzit Dumnezeu cuvintele pronunţate în octombrie 2012 într-un interviu cu jurnalista Liliana Moldovan din Târgu Mureş. Cu scuzele de rigoarte am să reiau răspunsul la una din întrebările adresate mie:
„...L.M.: Cum priveşte doctorul în economie Vasile Şoimaru, actuala situaţie economică din Europa, România?
V.Ş.: Dacă aveţi în vedere crizele economice care au loc una după alta, păi ele au fost şi vor mai fi! Nu-mi aparţine mie această descoperire, care alcătuieşte esenţa teoriei ciclurilor economice, lansată în anii '30 ai secolului XX, a economistului rus N. Kondratiev, exterminat de bolşevici în 1938 pentru curajul de a privi cu alţi ochi dinamica economiei socialiste „în continuă creştere ". Mai rău e atunci când aceste cicluri economice lovesc fără milă doar în veniturile pensionarilor şi ale bugetarilor, neatingând veniturile companiilor transnaţionale care au subjugat economia românească în ultimele două decenii şi care şi-au rotunjit de-abinelea conturile bancare din Occident şi Orient, conturi care se mai descarcă, parţial, odată la patru-cinci ani, în campaniile electorale devastatoare pentru românii simpli. Se pare că doar preţurile la gazele ruseşti nu cunosc teoria ciclurilor economice şi au o dinamică pozitivă continuă, nefavorabilă cetăţenilor dar perfect favorabilă atât milionarilor ruşi, care în majoritatea lor nu sunt de etnie rusă, dar care poartă nume ruseşti şi vorbesc rusa mai bine ca ruşii basarabeni, cât şi în favoarea milionarilor români mulţi dintre care nu sunt de etnie română, dar care poartă nume româneşti şi vorbesc româna mai bine ca românii basarabeni. Unii oficiali români uneori înscenează crize diplomatice cu ruşii, ca nu cumva să se ieftinească gazele... Asta în loc să se caute, pentru binele românilor, soluţii optimale de apropiere de această ţară, de zăcămintele ei astronomice, de piaţa ei în genere, sau cel puţin pentru a inaugura câteva zeci de cimitire româneşti pe întinsurile ei, ca să nu mai întoarcă plugurile ruseşti brazdele pline de oase româneşti. Doar nu noi, românii, vom fi aceia care vor reeduca şi democratiza această îndărătnică ţară şi naţiune...”.
Se încarcă comentariile...
