Preoţi români în tranşeele frontului de Est

După lansarea la Chişinău, la 19 noiembrie 2012, a ediţiei I-a a volumului „Cotul Donului - 1942“ pe care l-am oferit cu respect profesorului universitar dr. Ion Coja, o săptămână mai târziu, la Bucureşti, dânsul a publicat pe blogul său, în ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie 2012, un articol de o rară ţinută creştinească, intitulat „Preoţi cu crucea-n frunte...“ Reproduc aici un fragment din acel articol.

„Ajun de Crăciun, mă îndeamnă gândul cel bun, pe deplin mulţumit şi împăcat cu condiţia mea de român şi de creştin, să consemnez pentru aceeaşi bucurie şi a altora, câteva dintre reperele sufleteşti pe care le port cu mine de ani de zile sau mai de curând. Le aleg pe cele care probabil lipsesc din mintea şi sufletul celor care vor citi aceste rânduri şi le ofer ca pe un dar de Crăciun, care să le întărească încrederea în ei înşişi, ca români şi creştini...

Poate că nu e rău să povestesc ce anume m-a stârnit să consemnez cele de mai jos. Impulsul l-am primit la o recentă comemorare, unde am auzit – a câta oară?!, un comentariu uşuratec despre preoţii noştri ortodocşi, cum că lungesc prea mult slujba, fie la biserică, fie în afara ei... Alţii, catolicii bunăoară, sunt mai ...expeditivi! (Am auzit chiar acest termen!)

N-am încurajat niciodată astfel de vorbe, dar nici nu m-am ostenit să pun la punct lucrurile. Poate că nici nu am ştiut bine cum s-o fac, cu ce argumente!

Deunăzi am primit însă de la inimosul român care este domnul Vasile Şoimaru o cărticică despre tragedia de la COTUL DONULUI 1942, cum se numeşte opusculul tipărit la Chişinău, 2012... Text dens în revelaţii şi consemnări dintre cele mai interesante. Pentru mine cea mai cutremurătoare mărturie culeasă de domnul Şoimaru de la medicul Iosif Niculescu, combatant pe frontul de Est, este următoarea: « A fost un măcel nemaipomenit. Văd şi acum o groapă imensă în care mai târziu au fost aruncaţi soldaţii noştri morţi cu sutele. Gromki se numea acea localitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului care era mare ca o catedrală, bineînţeles că era cu geamurile sparte, uşile rupte, pereţii murdari, era batjocorită. Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ştefăneşti de Argeş, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece săracul până nu le-a făcut morţilor toate rugăciunile. Noi i-am zis: «« Hai, părinte, că te iau ruşii prizonier! »» N-a vrut să plece şi l-au luat prizonier, stând ani şi ani la ruşi. Dar n-a vrut să plece până nu şi-a făcut datoria… A scăpat din prizonierat după câţiva ani, m-am dus la el, mi-a povestit ce a îndurat el în prizonierat şi a scăpat cu viaţă. Şi acum câţiva ani a murit, era niţel mai în vârstă ca mine...»

E greu să pui ordine în mulţimea de gânduri pe care le stârneşte povestea acestui popă Popescu... Aleg pe cel mai puternic: gest de martir, atins de aripa sfinţeniei va fi fost acest popă Popescu! Neapărat să aflăm mai multe, tot ce se mai poate afla despre autorul unui asemenea gest: « Domnule doctor, n-am terminat »

Aşadar, ruşii au atacat exact când românii se pregăteau să-şi îngroape morţii!

Copleşitori prin număr, ruşii erau de neoprit, iar trupa de militari români, împuţinată după lupte grele, nu mai putea apăra aliniamentul pe care se afla groapa comună a camarazilor morţi în luptele din zilele anterioare.

Şi trupa a început să se retragă, numai că popa Popescu de la Ştefăneşti de Argeş nu putea să părăsească linia „frontului” său, cel nevăzut. Nu putea să oprească slujba de îngropăciune, nu putea să fie „expeditiv” cu rânduiala cea sfântă a Bisericii. A stat sub ploaia de « obuze şi şrapnele » să-şi termine toate rugăciunile rânduite pentru iertarea de păcate şi odihna sufletelor celor căzuţi pe câmpul de onoare al datoriei faţă de Ţară şi Neam... Putea să vină şi un tsunami, nimic nu-l clintea pe preavrednicul preot! Pe prea preotul Popescu! 

Teribilă privelişte! Cumplit moment!

E ciudat, dar cel mai mult mă gândesc la soldaţii ruşi! Ce lumină de mult stinsă în sufletul lor se va fi aprins la vederea preotului pe care nimic nu-l poate abate de la împlinirea datinei creştine până la capăt. Vor fi înţeles semnificaţia a ceea ce vedeau?...

Dar noi? Noi am înţeles-o?...

Va fi să ne lămurim bine de ce un asemenea act de eroism creştinesc a rămas complet necunoscut şi uitat în negura indiferenţei noastre!... Norocul nostru cu Vasile Şoimaru! A venit tocmai de la Chişinău ca să recupereze în inima Ţării mărgăritarele frumuseţii creştineşti, ajunse ante porcas! Ce mare păcat ne-am fi făcut dacă se pierdea în neant această clipă pilduitorare pentru toată creştinătatea! Pentru orice om demn de această categorisire!

Va fi să ne lămurim bine ce se mai poate face pentru recuperarea semnificaţiilor atât de întăritoare pe care ni le lasă moştenire neştiută acest veritabil preot cum cruce in frontem!”...

Aceste frumoase cuvinte subliniate de către dl profesor Ion Coja despre eroismul şi patriotismul preoţilor români, dar şi cele adresate mie personal, m-au readus la amintirile din cel de-al treilea drum al meu spre Cotul Donului, de această dată, împreună cu preotul Viorel Cojocaru, în zilele de 25-28 septembrie 2013. În acest lung drum părintele, printre multe alte subiecte, mi-a vorbit şi despre o carte minunată („Preoţi în tranşee”)  citită de dumnealui la Teologie, carte despre prezenţa duhovnicească românescă pe Frontul de Est.

Povestirile dânsului la tema dată mi-au atins toate corzile, toate firele nervoase ale organismului, şi n-am rezistat comandând noaptea târziu prin telefon de acolo, de la Cotul Donului, cartea cu pricina. Când am ajuns acasă la Chişinău cartea deja mă aştepta pe birou s-o îmbrăţişez cu ochii şi cu sufletul... Spre bucuria mea mai toate localităţile pomenite în dările de seamă ale dohovnicilor români de pe Frontul de Est au fost vizitate de mine, înarmat cu o cameră foto, în cele trei călătorii întreprinse la Cotul Donului, Stalingrad şi Stepa Calmucă, în anii 2009, 2012 şi 2013...

În peregrinările mele pe urmele Armatei Române în Estul slav, în regiunile Odesa, Crimeea, Harkov,  Rostov, Caucazul de Nord ş.a., am avut suficiente ocazii să mă conving din spusele oamenilor de rând care au supravieţuit acelor vremuri tragice sau din povestirile auzite de ei de la părinţii lor, de adevărul din aceste dări de seamă, precum şi din anumite publicaţii periodice. Din acestea se vede cu ochiul liber cum se topesc, încet dar sigur, gheţarii românofobiei, comparând faptele creştineşti ale preoţilor şi ostaşilor români pe Frontul de Est cu cele ale naziştilor, hortiştilor, ale colaboraţioniştilor ucraineni, cazaci de pe Don etc, care nu le puteau ierta bolşevicilor crimele săvârşite de ei împotriva conaţionalilor lor. Chiar pe unii ruşi i-am auzit punând la îndoială necesitatea victoriei asupra Germaniei naziste, ocărând americanii şi englezii care au sprijinit ruşii să obţină victoria, care nici azi nu le-a adus bunăstarea şi demnitatea umană, pe când germanii ieşiţi din război cu economia la pământ azi din nou cuceresc Europa, cu metode economice, cu performanţe în domeniul productivităţii, cu exemple elocvente de îmbunătăţire a nivelului de trai etc.

În plus, am avut noroc de un caz ieşit din comun, grăitor, despre faptele umane şi creştineşti ale soldaţilor şi preoţilor noştri pe Frontul de Est, care ar fi meritat să-şi găsească locul într-un scenariu de film artistc , românesc, desigur. (Vă mai amintiţi de filmul italian cu Marcello Mastroianni şi Sofia Loren, Aventurile italienilor în Rusia?, adică la Cotul Donului).

M-am întâmplat odată la Odesa, în căutarea unui cimitir în care au fost înmormântaţi cei peste 100 de militari, cei mai mulţi dintre ei fiind români, striviţi  în seara zilei de 22 octombrie 1941 sub dărâmăturile  de beton ale sediului Comandamentului militar român de pe strada Marazlievskaya 40, minat de către geniştii ruşi în frunte cu generalul Hrenov, înainte de retragerea din Odesa a armatei sovietice şi detonat printr-un semnal radio din Sevastopol, în timpul unei şedinţe lărgite a ofiţerilor români din zonă (fiind astfel decapitată toată conducerea superioară română a administraţiei militare din Odesa). Ştiam cu precizie că cimitirul dat a fost inaugurat  în Parkul Taras Şevcenko din Odesa, pe malul Mării Negre. Dar pentru că parcul are dimensiuni astronomice, nu exista nicio şansă să descoper acolo cimitirul dat fără ajutorul unor odesiţi cu vechime.

O zi întregă m-am plimbat scotocind mai toate ungheraşele parcului, căutând locul cimitirului. Întrebând de unul, de altul, de nu are informaţii despre cimitirul din parc,  am ajuns să întâlnesc, lângă monumentul lui Taras Şevcenko din parc, o femeie suplă ca o balerină, încă frumoasă, de vreo 70 de ani. Şi pe ea am întrebat-o de nu ştie ceva despre cimitirul căutat. Şi parcă de ani de zile mă aştepta femeia ca să-şi stingă setea de comunicare cu un român din România, căci astfel m-am prezentat eu. S-a legat o discuţie aproape amicală de mai bine de o oră. Eu i-am spus că am venit la Odesa să caut locul unde a fost înmormântat unchiul meu (inventat de mine), ofiţer în Armata Română, ucis sub dărâmăturile clădirii de vizavi (de fapt clădirea aruncată în aer pe 22 octombrie 1941 nu a mai fost restabilită şi s-a construit alta pe locul celei vechi). Mi-a răspuns că prima dată aude că aici, în parc, a existat vreun cimitir, şi n-a putut să mă ajute cu nimic. În schimb am aflat de la ea atâtea lucruri importante despre comportamentul uman al ostaşilor români, mai ales al ofiţerilor,  dar şi al civililor, inclusiv al feţelor bisericeşti româneşti, în timpul când s-au aflat în Odesa. Ea, la rândul ei, auzise  aceste povestiri, după ce s-a mutat cu traiul la Odesa, de la nişte vecini bătrâni, care au supravieţuit fericiţi în Odesa toţi trei ani de administraţie  românească,  adevăratele chinuri începându-se pentru ei după ce sovieticii  «au eliberat»    oraşul, pe 11 aprilie 1944.

Mi-a insuflat toată încrederea din primele minute ale discuţiei noastre, adresându-mi o întrebare foarte populară printre odesiţi: cum de oraşul lor iubit, Odesa, a fost eliberat de către armata sovietică de sub ocupaţia germano-fascistă, în aprilie 1944, fiind ocupată în octombrie 1941 de către …Armata Română?  Desiguir, n-am ezitat cu răspunsul: şovinii ruşi sunt prea orgolioşi, trufali,  ca să-şi recunoască  o victorie  asupra unui duşman neînsemnat  ca România şi nu asupra unui duşman puternic precum era Germania… Am înţeles că răspunsul meu nu a surprins-o deloc  pe doamna,  care îl ştia...

Doamna se născuse într-un sat (îi cunosc denumirea), din regiunea Herson, în anul 1942, şi când crescuse mai mare, a ascultat multe şi frumoase povestiri de la mama sa, povestiri din care îşi făcuse cele mai bune impresii despre preoţii români din perioada conflagraţiei mondiale, pentru că ea a fost botezată  de către un preot ortodox din satul natal, preot care (atenţie !!!) era român din Serviciul Religios al Armatei Române, având sub supravegherea sa duhovnicească mai multe sate din zona dată. Şi numele de botez al nou-născutei prunci i l-a dat tot preotul român, numind-o  Katenka (probabil Catinca), aşa, ca pe fiica sa din România. Mai mult decât atât, preotul a avut grijă ca mama fetei să ia masa la ospătăria soldăţească alături de alte mame şi de copiii din sat. Tatăl ei fusese mobilizat pe front în Armata Roşie în primul an de război, lăsând soţia gravidă acasă sub administraţia de mai târziu a Armatei Române. În al doilea an de serviciu militar, retrăgându-se împreună cu unitatea sa, a nimerit în zona Stalingradului, deci vis-a-vis de Cotul Donului... Acolo a fost rănit şi după un tratament de luni de zile, devenind invalid, a fost trimis să lucreze într-un sovhoz de dincolo de Volga, revenind la baştină peste un timp, după ce sovieticii  s-au reîntors în satul său natal . Auzind de la soţie incredibila poveste despre botezul fetei, despre preot şi despre comportamentul uman al militarilor români faţă de populaţia civilă din sat, tatăl, până la sfârşitul vieţii, şi-a dezmierdat fata, PAPINA RUMÂNOCIKA, adică, « româncuţa tatei », având bietul om, probabil, suficiente regrete că el în timp ce trăgea cu mitraliera de pe malul stâng în soldaţii români de pe malul drept al Donului, acasă, în satul natal, preotul şi soldaţii români aveau grija să nu moară de foame « româncuţa tatei » şi mama ei…

Numai că povestea din Parcul T. Şevcenko din Odesa nu se termină aici. După ce « româncuţa tatei » a absolvit şcoala medie,  a rămas să lucreze o perioadă instructoare (comandantă) de pionieri în şcoala din satul natal... Tot în acel an a venit în această şcoală un student de la facultatea de istorie a Universităţii din Odesa pentru a a efectua  practica pedagogică. Acest student de la prima întâlnire  a pus ochii pe «româncuţa tatei» şi n-a mai scăpat-o din ochi niciodată… După un an de practică pedagogică, studentul a revenit la Odesa la facultate cu tot cu …instructoarea de pionieri. El a absolvit facultatea cu menţiune şi a rămas la catedră în funcţie de asistent universitar, ea a devenit studentă în anul întâi la filologie. El, peste un an-doi a primit o cameră în căminul  pentru tinerii specialişti, ea devenindu-i soţie. El a făcut o frumoasă carieră universitară, devenind doctor habilitat în ştiinţe istorice, profesor universitar, şef de catedră, decan şi ctitor de facultate şi catedră. El, fiind copil, fugise de acasă, după ce tată-l său a fost ucis în primul an al celui de al Doilea Război Mondial, arestându-l miliţia sovietică la 2000 de kilometri de casa părintească, la Maikop, în Caucazul de Nord. Şcoala medie a absolvit-o cu medalie de argint într-o casă de copii din Caucaz. După care fără probleme a devenit student  la Odesa…

Şi aşa s-ar fi închis cercul povestii  « româncuţei » mele dacă n-ar mai fi ceva de zis. Discuţia noastră s-a terminat când soarele deja asfinţea şi coborâse  jos de tot,  de atingea crucea bisericii Sf. Arhanghel Mihail din cea mai paşnică mahala a Odesei, Moldovanka.

M-am uitat la ceasul montat în telefonul mobil făcându-mi în gând socoteală pe unde s-o iau ca să ajung acasă, la Chişinău, mai devreme : pe la Tiraspolul separatist, pe unde drumul e mai scurt, dar se pierde mai mult timp în vamele republicii separatiste de pe Nistru, sau pe la Palanca, pe unde drumul e mai lung dar vameşii - mai civilizaţi… Şi, cu voce tare am zis că o iau pe la Palanca, pe unde voi pierde mai puţin timp…

Numai că « româncuţa » mea a insistat atât de mult să nu risc să merg noaptea la drum,  că este  primejdios şi totodată ar vrea să mă facă cunoscut cu soţul ei, pentru care multe gospodine din Odesa o invidiază, pentru că-i cel mai bun şi mai cult soţ din oraş… N-am rezistat prea mult insistenţelor « româncuţei tatei » şi am mers cu maşina la casa ei din cartierul Arcadia, la 200 de metri de mare… Surpriza care mă aştepta acasă, la «româncuţă», a depăşit toate aşteptările mele, uitând de ce am venit la Odesa: în casă am fost întâlnit atât de amabil de soţul « româncuţei » cu un « Bună seara! » şi un « Bine aţi venit la noi în casă ! » că mi s-a părut că visez… Dar nu era un vis ci, pur şi simplu, un moment fantastic din viaţa mea. Dacă « româncuţa tatei » era « hahluşkă » (ruteancă, ucraineancă) cu poreclă românească, apoi odesitul ei era român get-beget, cu suflet de român, de bun român, cu nume şi prenume românesc,  nerusificat/neucrainizat, născut în Basarabia din România Mare, în judeţul Orhei, pe care soarta  l-a purtat mult timp prin ţinuturi slave şi şi-a amintit că este român în clipa când a aflat că fata de care s-a îndrăgostit de la prima vedere este poreclită « româncuţă » şi a fost salvată să nu moară de foame şi botezată de români...

Iată ce minunaţi preoţi au avut românii în perioada interbelică şi în timpul celui de al Doilea Război Mondial…
Povestea cu « românaşul », « româncuţa » şi cimitirul românesc din Parcul T. Şevcenco din Odesa are continuare, dar nu mai există spaţiu în aceste pagini, subiectul ei fiind altul decât Armata Română la Odesa…