Forţe de pacificare ruse şi radicali islamişti în Nagorno - Karabah - cât timp va rezista acordul de pace?

0
0
nagorno karabah harta

Ȋn data de 9 noiembrie protestari furioşi au intrat în clădirea Parlamentului din Erevan, nemulţumiţi de cea mai recentă variantă a acordului de pace cu Azerbaidjan legat de regiunea Nagorno - Karabah. Preşedintele Parlamentului, Ararat Mirzoyan, a fost victimă a violenţelor. Protestatari s-au regăsit şi la reşedinţa primului - ministru Nikol Paşinian, sub deviza “Nikol ne-a trădat”.

Noul acord de pace dintre Armenia şi Azerbaidjan a fost, ca şi precedentul, mediat de Federaţia Rusă. Nemulţumirea cetăţenilor armeni este urmare a prevederilor acestui acord. Forţele armene trebuie să se retragă din Nagorno - Karabah, inclusiv din partea de est, Agdam, locul unde s-au desfăşurat mai multe lupte care au avut drept rezultat distrugerea completă a oraşului cu acelaşi nume. Forţele armene trebuie de asemenea să cedeze regiunea Lacin, traversată de drumul principal care leagă Armenia de Nagorno - Karabah. Coridorul Lacin va fi protejat de forţe ale păcii ruse (1960 de militari). Experienţa desfăşurării forţelor de pace ruse din Transnistria arată că de fapt această prezenţă nu va fi deloc temporară, ci va marca începutul unui interes mai mare al Moscovei de a fi un actor important în Nagorno - Karabah. Forţele armene au început deja să părăsească acest coridor, iar forţele ruse nu au întârziat să apară.

O altă prevedere a acordului de pace este că se vor stabili coridoare de transport care să lege Azerbaidjan de enclava sa Nakcivan, prin teritoriul Armeniei, enclava respectivă fiind înconjurată de Armenia, Iran şi Turcia. Acordul de pace a fost salutat cu optimism de Vladimir Putin, de liderul Nagorno - Karabah, Arayik Harutyunyan dar mai ales de ministrul de externe turc.

Acest acord nu ar fi fost posibil dacă un elicopter al armatei ruse aflat în spaţiul aerian al Armeniei nu ar fi fost doborât de forţele azere şi dacă Azerbaidajan nu ar fi capturat Şuşa, un oraş aflat foarte aproape de capitala Nagorno - Karabah, Stepanakert. Astfel, forţele azere au căpătat controlul asupra drumului care leagă Stepanakert de Armenia. Imediat după incidentul aerian, ministrul de exeterne azer a cerut scuze Federaţiei Ruse. Moscova ar fi putut riposta legitim faţă de Azerbaidjan, în baza unui tratat de cooperare cu Armenia prin care Federaţia rusă poate interveni militar în apărarea Armeniei dacă teritoriul acesteia este agresat.

Nu este clar dacă acest incident a fost intenţionat sau nu, dacă nu cumva forţele azere au fost atrase într-o capcană pentru a forţa începerea discuţiilor care aveau să ducă în cele din urmă la semnarea acordului de pace. Incidentul a venit la timp pentru Azerbaidjan care nu dorea de fapt decât controlul punctelor strategice din Nagorno - Karabah, nu întreaga regiune. A venit la timp şi pentru Armenia care nu putea spera la mai mult ajutor din partea Federaţiei Ruse, în lipsa unei agresiuni directe asupra teritoriului său.

Apare însă întrebarea legitimă de ce Azerbaidjan a ales acest moment pentru a lansa o ofensivă în Nagorno - Karabah, de ce a preferat să deschidă un conflict din anii 1990, dezgheţat în 2016 pentru o scurtă perioadă. Explicaţia rezidă în implicarea Turciei care a dorit să-şi afirme puterea în ascensiune şi în această zonă. Turcia a anticipat o reacţie a Federaţiei Ruse în favoarea Armeniei şi din acest motiv a negat de mai multe ori implicarea sa în acest conflict. Sugestiile Turciei de a recurge la o ofensivă militară de amploare în Nagorno - Karabah au fost primite foarte favorabil de către preşedintele azer Alyev.

Cum au planificat Turcia şi Azerbaidjan escaladarea conflictului din Nagorno - Karabah? Primul semnal a fost la începutul verii, atunci când Azerbaidjan a închis traficul aerian pentru aeronavele care îi tranzitau teritoriul, deşi nu exista niciun pericol. Armata azeră a chemat rezerviştii sub arme şi a confiscat camioane ale civililor pentru scopuri militare. Pe data de 27 septembrie, atunci când a reizbucnit conflictul, presa turcă se afla deja la graniţa dintre Azerbaidjan şi Nagorno - Karabah. În perioada 29 iulie - 10 august au avut loc exerciţii militare comune azero - turce. Scopul acestor exerciţii comune a fost ca echipament militar turc să rămână în Azerbaidjan după sfârşitul exerciţiilor. Acest echipament militar a şi fost folosit în timpul violenţelor armate din perioada septembrie - noiembrie.

Mai nou, în conflictele la care ia parte, Turcia nu se bazează doar pe propria armată, ci şi pe contractori privaţi. Prima dată aceştia au fost folosiţi în ofensiva turcă din nordul Siriei, apoi în Libia. Nu este vorba de fapt despre forţe militare private, folosite de exemplu şi de armata SUA, ci de persoane recrutate în Siria din rândul forţelor teroriste. Turcia a recrutat pentru conflictul din Nagorno - Karabah din teritoriile pe care le controlează în Siria, din provinciile Idlib şi Alep. Odată recrutaţi, aceşti luptători au fost transportaţi în Azerbaidjan cu ajutorul logistic al armatei turce. De fapt, mulţi dintre cei recrutaţi pentru a fi trimişi în Nagorno - Karabah provin din rândul celor care au mai luptat pentru Turcia în Siria, Irak sau Libia. Armenia a estimat numărul acestor forţe para-militare la 4000 dar Grupul de lucru al ONU pentru folosirea mercenarilor ca mijloc pentru violarea drepturilor omului va avea ultimul cuvânt pentru a verifica dacă această cifră corespunde adevărului.

Mulţi dintre cei contractaţi de armata turcă sunt de origine turcică, din rândul celor care trăiesc în Siria. Ceea ce este mai îngrijorător decât folosirea acestor forţe este că Turcia îi antrenează în numele radicalismului islamic şi al jihadismului. Luptătorilor li se comunică informaţia falsă potrivit căreia Armenia ar lupta deja împotriva Islamului sau că misiunea umanitară a Armeniei din Alep (oraş cunoscut pentru puternica sa comunitate armenească) ar fi manifestarea unei politici anti-islamice, având ca scop izgonirea celor de religie islamică din oraş. Prezenţa mercenarilor sirieni pe teritoriul Nagorno - Karabah, cu sprijinul Turciei şi Azerbaijan, nu a fost foarte mult discutată, cu excepţia a două intervenţii ale preşedintelui francez Emmanuel Macron care a semnalat public acest aspect la începutul lunii octombrie. Macron a acuzat Turcia că acest comportament este nedemn pentru un stat membru NATO şi a solicitat solidaritatea partenerilor occidentali pentru a opri agresiunea turco - azeră din Nagorno - Karabah. Solidaritate care nu s-a manifestat, majoritatea cancelarilor occidentale rezumându-se la a solicita atât Armeniei, cât şi Azerbaidajanului încetarea ostilităţilor.

Acordul de pace semnat între părţile angrenate în conflict nu conţine nicio prevedere referitoare la retragerea forţelor para-militare folosite de Azerbaidjan, cu ajutorul Turciei. Formal, Azerbaidjan îşi retrage proprii militari din Nagorno - Karabah dar pe teren vor rămâne probabil aceste forţe. Situaţia din Nagorno - Karabah nu este similară cu cea din Libia, în sensul că aceste forţe ar putea fi relocate în alte zone unde Turcia va avea un interes militar. Este în interesul Turciei şi Azerbaidajanului să menţină aceste forţe în Nagorno - Karabah pentru a avea un control asupra enclavei. Mercenarii sirieni, în mare majoritate de origine turcică, vor veghea pentru ca Nagorno - Karabah să nu se mai afle sub influenţa Armeniei. Tinând cont de faptul că o mare parte din armenii care locuiau în Nagorno - Karabah s-au refugiat în Armenia, este greu de presupus că aceştia vor reveni prea curând. Nici referitor la soarta acestor refugiaţi acordul de pace nu conţine prevederi. Toate aceste aspecte converg în direcţia calificării acestui acord ca fiind unul temporar. Tensiunile nu vor dispărea, iar prezenţa militarilor ruşi este contrabalansată de cea a forţelor para-militare aflate în serviciul Turciei. Nemulţumirea cetăţenilor armeni, manifestată violent la Erevan, ar putea pune în pericol democraţia din această ţară. Regimul democratic din Armenia trebuie apărat cu orice preţ, deoarece toţi ceilalţi actori implicaţi în acest conflict (Turcia, Azerbaidjan, Federaţia rusă) sunt regimuri autoritare care pot exporta modelul lor de guvernare în regiune, ceea ce va da ocazia apariţiei unor alte conflicte.

Problema pe care o ridică Nagorno - Karabah este ascensiunea Turciei în regiune, o ascensiune care nu pare a fi contrabalansată pentru moment de o altă putere. Turcia a profitat de pe urma războiului civil din Siria, a situaţiei complicate din Marea Mediterană (pentru a provoca tensiuni în apele teritoriale ale Greciei şi în relaţia cu Cipru), precum şi a războiului civil din Libia. Federaţia Rusă nu se opune Turciei din considerentul că ar fi vorba de un regim autoritar care ar trebui contracarat în numele democraţiei, ci deoarece doreşte să aibă influenţă în toate regiunile de care şi Turcia este interesată. Disputei dintre două regimuri autoritare pentru sfere de infuenţă i se adaugă şi componenta de folosire a radicalilor islamişti pentru tranşarea acestor conflicte. Turcia, cândva stat laic, se bazează din ce în ce mai mult pe islamism pentru a-şi proiecta puterea politică în regiune. Este vorba de un joc riscant, deoarece radicalii islamişti nu se vor limita să ceară doar sume de bani în schimbul angrenării în luptă, ci vor solicita cât de curând şi influenţă politică la Ankara. Inamicul cel mai puternic al lui Erdogan este reprezentat nu de vreun alt stat sau om politic, ci chiar de forţele radicale pe care le-a descătuşat pentru a se menţine la putere şi pentru a-şi extinde influenţa regională.

Administraţia Trump a fost destul de reticentă în a se implica în regiunea din care fac parte Armenia, Azerbaidjan, Turcia şi Federaţia rusă. Pe fundalul acestui interes mai scăzut, Turcia şi Federaţia rusă au profitat pentru a se implica masiv în Nagorno - Karabah în ultimele luni. Se vor implica Statele Unite în timpul administraţiei Biden mai mult în această regiune? O întrebare deschisă la care toţi ceilalţi actori şi de fapt întreaga comunitate internaţională aşteaptă un răspuns. 

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite