Folkul ca manieră

Cine se mai interesează, cine mai practică în zilele noastre tulburi de culori manelistice, muzica folk? Unde sunt cluburile de fani? A ajuns  folkul ca şi vinul vechi, numai pentru cunoscători?

De la ciumă la  mumă...

Erau vremuri  când  folkul umplea stadioane, săli de sport. Chiar sub un fald numit  impropriu „cenaclu” Fiindcă noţiunea se referă la ceva mai restrâns, la ceva mai discret, mai  puţin vizibil. Păunescu - pe care l-am ajutat  în primele lui demersuri de întemeietor, de ctitor - a făcut totul la dimensiunile lui fizice. Gigantice. Din aşa-numitul Cenaclu început pe str. Slătinenanu  într-o săliţă a unei case de cultură condusă de un tânăr  prieten de-al meu, care fusese coleg de facultate cu Poetul, într-o sală în care abia încăpeau pe scaune 50-60 de presoane, bruscamente Păunescu s-a aruncat la „sală mare”. Mai întâi, o sală din Covasna cu public  mixt româno/maghiar apoi teatrul Creangă, Sala Floreasca; apoi Sala Palatului şi în cele din urmă Polivalenta, marile case de cultură din provincie, apoi... stadioanele. Inclusiv „Republicii”  din Bucureşti, până la demolare... Da, cam asta e o parte din cv-ul meu  pentru cei doi ani lucraţi, la Flacăra. De  la km zero al cenaclului.

Azi, condiţia folkului, existenţa sa ca manieră, e cu totul alta. Ba, a parcurs şi momente de pericol letal. Căci prin 90 , ”după...”, i se spunea, prin greşite sau exagerate asocieri, „ciuma roşie”. O urmă de adevăr era. O  boală, o molumuţă, o gripuţă... Căci, ca să-şi justifice excesele, să-şi atingă oportunităţile personale Păunescu mai dădea  obol Partidului. Şi, ”Cârmaciului destinului naţional”, cum îl  numea el parcă şi cu o undă de  solemnă, obedientă băşcălie. Auzi!,  „Cârmaciul Ceauşescu”! Da erau patriotismele. Partinismele alea de serviciu. Exagerate. Din câteva cântece fără de care nu se  putea. Era filodorma. Chiria plătită partidului ca să te lase. Şi, atenţie, prieteni, eu nu justific. Nu explic. Expun!

Păi un Nicu Alifantis, de pildă,  are vreo  vină că din textul poetului Ion Nicolescu „Trăiască Alma Mater”, s-a ajuns la Ceauşescu? Iar Nicu cânta din Bacovia, Stanca (Radu...), Nichita, Dimov. Desigur, mai erau cântece patriotice. De mare simţire. Scrise fără vreun imbold partinic de Eminescu, Goga, Coşbuc. Plus, mai ales, de Păunescu. Cu oarece imbold... Dar de aici până la „ciumă” e o distanţă. O mare exagerare.

Ce anume deosebeşte fundamental folkul de ieri, de cel contemporan este textuarea. Folosirea textului. Şi mai este atitudinea. Unghiul lui de abordare. Maniera. Căci, textele, cândva în majoritate poeme de Păunescu, sunt azi poezie pură. Fără nicio direcţie oportunistă. Fără vreun scop lucrativ. Folkul s-a legat indestructibil şi sănătos de poezie. De cea adevărată. Sigur, nu e o regulă. E o realitate. Pot exista şi texte minunate cu valoare de poeme... Dar acesta cred că e câştigul folkului contemporan: ligamentarea  lui de Poezie. Am un exemplu. Suficient. Dinu Olăraşu. Ar mai fi unul,  poate mai discret. De ce, nu ştim: Dan Vană. Dar, Olăraşu e vechi. Dintotdeanuna. El e aproape de acei celebri americano-canadieni, cvasi-contemporani cu poezia beat şi cu hedoniştii ei: Bob Dylan, Leonard Cohen. Poeţi-poeţi! Pe două vârfuri, două culmi... Să nu negljăm nici folkul de Răsărit. Cu Vladimir Vâsoţki,  Jeana Bicevskaia şi, mai ales, poetul Bulat Okudjava la ruşi, în Uresese.

Efectele clubbizării

Începui articolul cu interogaţia:  pe cine  mai intersează folkul? Răspuns: pe mulţi. Dar nu atât de mulţi câţi erau pe vremuri. Şi, asta de când cu „clubbizarea” muzicii de consum, partajarea ei pe gusturi, genuri, maniere. Căci, avem cluburi de pop, rock, hard, chiar şi -  în mod regretabil, dureros... -  de manele.

Acum doar nume  mari  ca Joan Baez, Donovan, Leonard Cohen mai pot umple pieţe, stadioane, Polivalenta sau Sala Palatului... Autohtonii se mulţumesc cu cluburile. Or cu săli de spectacol deloc arhipline  în mod curent. Mai ales în provincie. De istorie a rămas un club bucureştean desfiinţat de un primar veros. Folk Club Vali Sterian, întemeiat chiar de Vali... Azi există cluburi la Constanţa care  promovează folkul. Din greu. Şi vara şi iarna. Doors există de ani buni. Mai este Phoenix. Ba, primul are varinate estivale. Extinse. La Costineşti White Horse. La Năvodari Doors Beach. Brendul Doors aparţine unui  tânăr de 23 de ani, iubitor de folk, care a mai  organizat, iniţiat Out of Doors Festival anul trecut  într-o mare parcare. Iată, folkul nu moare. Nu se predă.

Apoi, mai sunt şi acele festivaluri specifice. Multe estivale şi nu numai. Iată, de pildă la Siret, orăşel de graniţă cu Ukraina, există un festival, naţional, chiar internaţional numit Folkever. Folk şi poezie. Sigur,  ne gândim la ineditul , pittişianul,  penetrantul, botezat cu  impertinenţă fonetică,  ”FolkYou”. Care e exclusiv dedicat muzicii . Poeziei, nu prea. Apoi, există deja consacrata , celebra tabără de folk şi poezie de  la Calafat. Care adună  cam totul. O aglomerare de tip metropolitan de vedete  naţionale cu un  promotor avizat Dan Vană . Vin acolo, de la Mireca Vintilă, Doru Stănculescu, Andrei Păunescu  la tânărul poet şi folkist Ioan Mateiciuc, grup Icarus, Emeric Imre. Apropo de el, de Mateiciuc, el e  persoana cu care se comfundă acel FolkEver de  la Siret. El e   cu Primăria. El e cu proiectul. El e cu cazarea. El cu decontarea. El cu scena. El  cu protocolul. Factotum...Ba mai nou Festivalul are o zi şi la Cernăuţi. Unde anul acesta a cântat  şi un folkist rus din Ucraina Serghei Lebedi. Pe  lângă   o parte din invitaţii veniţi de la Siret. Un început timid, dar început. Căci, da!, la FolkEver  Siret a fost un regal. Două regalui. Chiar trei. Cu cel de  la Cernăuţi.

Necesara scanare

Ca la  o serbare naţională oficială, am trecut  în revistă trupele. Diviziile de folk. În cap cu corifeii. Le-am scanat până la  ultimul... folkdat.                                                                                                 

Dinu Olăraşu. Poetul profund. Melancolic. Profund  melancolic. Profundmelancolic.ro. Cu iubirile  lui. Cu trăirile  lui. Cu umorile lui. Sublim. Adulat deopotrivă de ambele sexe pentru stilul lui de  poet//interpret colocvial. Singuratic. Discret, uşor, transparent  ca un voal de mireasă. Nu forţez deloc dacă afirm : o Norah Jones carpatică avant-la-lettre...

Mircea Rusu. Artistul la maturitate. Cântă şoptit ca-n poemele respirat însinuat-cântate ale lui Cohen. Cântă răstit ca-n Nicu Vladimir, cine-l mai ştie? – ”Mână, Gheorghe, calu’ tău”. Or, în maniera iniţială a lui Dylan...  Cântă popular. Cântă poeme de clasici. Contemporani. Texte populare . Inedite. ”Celui celuit”.” De-ale”... Pline de  farmec  lingvistic şi înţelepciune. ”Numa’ la bine,// pretenì-s cu tine// Iară la rău,// Bunul Dumnezău.” Are  un repertoriu vast. Uluitor. Un clasic al folkului.

Ovidiu Scridon. Succes  la Siret. Succes la Cernăuţi. Uşor  împietrit în mimica interpretării. Sfinx.Te face să deduci  mesajul. Nu şi-l divulgă deloc  prin facies , ochi. Pare secretos. Misterios. Conţinutul textului însă îi divulgă vulnerabilitatea sentimentală. Lirică. Mai ales  în  mult-aplaudatele ”Femeie” şi ”Mi-e dor de  părul tău”. Ultimul de o lirică profundă cu accente de stepă. Piese de rezistenţă.

Dan Vană. O mare revelaţie. Eternă, dacă nu forţez prea  mult. Schimbător ca marea la culoare. Sau cerul de toamnă vântoasă. Repertoriu curcubeu. De toate culorile. Muzici. Muzici pentru copii. Muzici jucăuşe. Ironice. Ludice. Dar, peste toate  mi-a plăcut  partea aia medievală a  lui. Cred că ar trebui să insiste p-acilea... Evocă şi poate face mai mult, acel memorabil,  ”Om bun” al lui Dan Aldea. Ba, chiar aminteşte ”Menuetul”. Scris şi compus de subsemnatul, sub acoperirea ”Bal în salonul oval”, tot sub pana danaldescă,  pe care aş vrea  să i-l încredinţez...

Vasile Mardare. Sunt un semi-ignorant în ale folkului dacă eu  l-am descoperit abia acum pe Vasile Mardare. Folkist adevărat. Voce extraordinară. Penetrantă . Putea să cânte rock. Un melanj de voci şi stiluri evocând atmosfera cenaclistă din anii 80-90. E o esenţă incredibilă din tot ce  însemnă cântec. Melodie. Compoziţie. Interpretare. Timbru vocal. Vers.Atmosferă. Manieră !E, parcă,  o pastilă concentrată a istoriei Cenaclului. Mi se  pare  mai mult decât remarcabil. De la Hruşcă, Zărnescu, Gil Ioniţă,  cetire -  iată , numai voci virile,  solide!  - la  versurile derutatante total păunesciene ale lui Poclitaru...Nu e târziu să-l decopăr pe Mardare nici azi. Să am revelaţii decalate, tardive. Fabulos. Minunat. Căci, dacă Madare apărea  mai devereme, pre mulţi ar fi popit...

Cristian Buică. Alt creator exponenţial cenaclo-păunescian. [Şi, rog a nu mi se  lua depreciativ, or Doamne fereşte, peiorativ expresiile mele  legate de  Păunescu, nu!; ele sunt pur şi simplu fără conotaţii maliţioase. Ca atare. ] Mare succes al lui Buică e”Chitanţele” pe un text  de Ion Chichere. Poet impus  atenţiei generale, pe  bună dreptate, de pleiada  folkiştilor băbăţeni contemporani. ”Ochii ei” piesă  de un dramatism...incomod. Nu ştii cum să-ţi ascunzi lacrimile. Căci atunci când Buică e dramatic, e  profund. Născut  parcă pentru acest registru sentimental. Mai ales cu vocea şi ale ei rezonanţe.                                                  

Siretul FolkEver nu a însemnat numai recitalurile cosacraţilor. Tocmai aici e meritul organizatorului Ioan Mateiciuc, poet şi folkist  totodată, deci un ins avizat şi implicat în fenomen, de a divesifica  şi de a da şanse  unui nou val.

Mihai Boicu omul de sacrificiu cel care a deschis  festivalul, a relevat un  timbru  cu un vibrato precum cel al lui Donovan.Rar şi ultraplăcut.

Icarus trupă decentă de country cu instrumentişti surprinzător de buni, de excepţie.

Vasile Calancea original până la neaoş ca prezenţă şi ca stil.

Alexandra Andrei şi Cosmin Vaman (Iaşi) un cuplu îndrăgostit de  bossa-nova...

Florentin Budea o prezenţă permanentă a  multor  festivaluri şi el  fascinat de atmosfera creată de songul Norei Jones. De o discreţie soră cu peretele... Meditativ. Absenteist. Nostalgic. De  un romantism  sănătos//bolnăvicios, deprimant // calmant, terapeutic//contagios... pe  slovele  văcsuite de  Radu Gyr  or  Păunescu. Calitate. Înaltă.

Grup folk Clasic Baia Mare. Etno-folk. Aer maramureşan. Fără neaoşisme comerciale de impresionat turiştii americani. Simplu. Chiar foarte simplu. Fără zorzoane locale. Fără struţ la pălărie...Calitate. Din gama Leşe...

...şi a fost  POEZIA...

Despre recitalurile de  poezie susţinute de Ioan Mateiciuc , Paul Gorban - Iaşi şi subsemnatul ar  fi bine să scrie altcineva. Neimplicat... La  ieşean, de pildă, s-a ascultat într-o tăcere aşa de  profundă că i se auzeau şi virgulele... S-a aplaudat. Aici am testat gustul sălii. Un orăşel  de  provincie. Iaca , mic. Sadovenian. Bucovinean. Nu moldav... Unde, nu că nu se întâmplă nimic, ci se  petrece chiar  un festival folk-poezie. Lumea ascultă. Şi nu ca  proasta. În cunoştinţă de cultură. Respectă arta. Lucru mare. În acest secol românesc tiranizat de manea...

Cernăuţi cu gust amar...

Se cuvine a rosti şi câteva vorbe despre descinderea  la Cernăuţi. Care mi-a  lăsat un gust amar. Un teatru excelent. Adecvat. Aplicat. Public, nu prea. Nu culpabilizez pe  nimeni. Faptul că era duminică. Că era foarte cald. Că autorităţile  ukrainiene nu ştiu ce au făcut... nimic din toate astea. Mobilizare slabă. Nu zic interes. Publicitate spre zero. Eu mi-am ţinut recitalul de  poeme cu gândul şi inima  la  prezentul în sală academician şi prieten drag Vasile Tărâţeanu. Punct.

Apropo, invitatul rus ce a dat festivalului şansa de  fi apelat ca ”internaţional”, Lebedim un colos  uman care  îţi lăsa impresia ca va frânge chitara pentru lemne de foc, s-a dovedit  un sensibil, chiar  timid cântăreţ .În stilul clasic al songului rus.

Despre Ioan Mateiciuc ...

...trebuie să zăbovim mai pe îndelete. Căci el nu e numai Poetul. Cel remacat şi de noi într-o cronică publicată aici, la Adevărul”. El este şi un discret , deocamdată, folkist. Cu idolii săi. Cu topurile personale.Cu prejudecăţile inerente vârstei care dispar odată cu fantismul din ele. Apoi, el este un ferment. Un bulgăraş temperat, ca  un bucovinean sadea, de energie. Un organizator de festivaluri. De  pildă FolkEver 2013. Cinste lui! Eu îi fac cinste primul: o cupă de metafore lichide şi cu bule mov cardinal...

În concluzie

Ce se întâmplă? Adunând  la  pachet noile generaţii folkiste, cele post-moderne – o spune primul redactor  muzical al Cencalului ... –, constat că  sunt, calitativ,  peste mulţi consacraţi. Ştiu. E ca şi cum l-aş compara pe Macedonschi cu Păunescu... Dar, clasicii noştri de folk au un merit excepţional care uneori le cauţionează lipsurile eventuale. Ei au deschis drumul. Au fost pionierii. Au spart  ghiaţa. Au cântat folk la vreme de ciumă. Când cuvântul însuşi - folk, măi! - de origini anglo-saxone, era  interzis... 

Există obiceiul, cutuma chiar, de a se spune la final despre un festival că a constituit... că a fost  o reuşită. Eu,mai sceptic, spun doar atât.                                                  

A fost! Bine că a fost..!