Femeie, viață, libertate!

Dacă ar mai fi trăit, Simone de Beauvoir, autoarea îndrăzneței reflecții „Nu te naști femeie, ci devii”, ar fi fost mândră de suratele ei din Iran, ieșite cu miile în stradă, ca să-și ceară dreptul la demnitate, autonomie și libertate.

FOTO EPA-EFE

Mobilizate de tragicul sfârșit al Mahsei Amini, o tânără kurdă bătută până la comă de așa-zisa poliție a moralității pentru că nu purta în mod „adecvat” vălul islamic, iraniencele au dat tonul unei revolte populare a cărei flacără arde de mai bine de două luni, în ciuda încercărilor brutale ale autorităților de a o stinge.

Curajul protestatarelor de a înfrunta o dictatură teocratică sufocantă i-a inspirat și pe studenți, care s-au raliat mișcărilor de protest, și a stârnit totodată ecouri în lumea largă, unde zeci de urmașe ale Evei și-au tăiat simbolic părul, scandând „Femeie, viață, libertate” și solidarizându-se astfel cu contestatarele unui regim opresiv, bazat pe violență și teroare.

„Femeile de azi – scria vizionar Simone de Beauvoir în cartea „Al doilea sex” – sunt pe cale să detroneze mitul feminității; ele încep să-și afirme concret independența; însă nu le e ușor să-și trăiască integral condiția lor de ființă umană”, mai ales în societățile ultraconservatoare, unde rolul femeii rămâne unul subordonat bărbatului. Cu atât mai admirabilă este ridicarea vocilor feminine împotriva acestui statut nedrept, demers care a găsit, iată, susținători în tabăra masculină cu vederi democratice, așa cum nu se întâmplă, din păcate, în Afganistan, unde timidele izbucniri de revoltă ale femeilor rămân gesturi izolate, înăbușite rapid de talibani.

Analiștii occidentali văd în prelungirea protestelor iraniene, extinse deja și în orășele de provincie, semnul că, spre deosebire de precedentele din 2018 și 2019, de data aceasta finalul ar putea fi unul pozitiv pentru demonstranți. Faptul că micii comercianți din bazarul din Teheran și-au ținut magazinele închise a fost interpretat ca o solidarizare a acestora cu contestatarii regimului, la fel ca tăcerea ostentativă a fotbaliștilor iranieni la intonarea imnului de stat, în deschiderea meciului cu Anglia de la Cupa Mondială din Qatar. Mesajul transmis astfel de sportivi este că populația a ajuns la limita răbdării, că „situația din țară nu este bună și că poporul nostru nu e mulțumit”, după cum s-a exprimat căpitanul echipei, Ehsan Hajsafi. Și dacă unii compatrioți i-au reproșat totuși exprimarea eufemistică, el a ținut să le adreseze condoleanțe familiilor celor uciși de forțele de ordine în tulburările de acasă, poziționându-se clar de partea îndoliaților.

Implicarea în mișcarea contestatară a unor figuri populare, precum jucătorii de la Cupa Mondială, legendarul fotbalist Ali Daei, cândva cel mai bun marcator all-time pentru echipele naționale, actrițele Hengameh Ghaziani și Katayoun Riahi, care au postat videoclipuri în care nu purtau văl, sau șeful federației iraniene de box, Hossein Soori, care s-a autoexilat în Spania, lovește serios în legitimitatea unui regim rupt de nevoile și dorințele cetățenilor. De altfel, așa cum sublinia cercetătorul David Rigoulet-Roze, specializat pe problemele Orientului Mijlociu, autoritățile de la Teheran se tem tocmai de „convergența luptelor”, adică de reunirea focarelor de  revoltă disparate într-un front unic, care să înglobeze și personaje cheie ale societății iraniene.  

Iar dacă manifestațiilor și actelor de nesupunere tot mai numeroase li s-ar alătura și sindicatele naționale, chemate insistent la grevă, pericolul pentru dictatura teocratică ar fi și mai mare. Asta pentru că, în 1979, o combinaţie de proteste în masă şi greve ale muncitorilor şi ale comercianţilor din bazaruri a ajutat la instalarea la cârma țării a clericilor, în revoluţia islamică din Iran. Dar deocamdată, doar într-o uzină-două mai importante s-a încetat lucrul, formulându-se revendicări de ordin salarial și legate de condițiile de muncă, după care, în absența sprijinului extins, lucrătorii au renunțat la protest.   

Bilanțul de până acum al confruntărilor, care înseamnă – potrivit activiștilor pentru drepturile omului – circa 400 de morți, aproximativ 15.000 de arestați și cel puțin 6 condamnați la moarte, arată că regimul de la Teheran se agață de putere cu disperare. Și pentru a discredita nemulțumirea populară, el acuză orchestrarea protestelor din străinătate, de către „dușmanii țării”, anunțând arestarea a 40 de cetățeni străini care participau la manifestații.

Ce ar trebui să facă, în acest context, comunitatea democratică internațională? În niciun caz să repete greșeala administrației Obama care, de dragul unui discutabil acord cu privire la programul nuclear al Republicii Islamice, a invocat principiul suveranității și nu a luat atitudine când poporul iranian a ieșit în stradă în iunie 2009, după niște alegeri cu cântec. Președintele Biden a declarat sibilinic, în timpul unui miting electoral recent, cu referire la iranieni: „Se vor elibera destul de curând”. Lecția istoriei arată că, în lupta dintre tiranie și libertate, nu poți avea o poziție neutră. Sau, cum scria tot Simone de Beauvoir, „A vrea să fii liber înseamnă a dori ca și alții să fie liberi”.