Fătfrumosizarea României. Despre miturile autoconstruite şi dărîmate

„Vai de ţara care cere eroi!” Mi-a venit în minte această replică dintr-o piesă de Brecht, şi brusc am înţeles ce se întămplă.

Nu ştiu, poate că revoluţia neterminată (dacă există cumva una terminată de-a binelea, deci care şi-a atins scopul) a dat naştere nevoii de eroi. Avem nevoie de oameni în care să credem pînă la cer şi înapoi, de oameni care sunt imaculaţi, care de fapt nici nu sunt oameni.

Ne punem viaţa în mîna unor persoane pe care-i credem altfel. László Tőkés, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Raed Arafat, Klaus Iohannis, Marius Popică, Árpád Antal. Înţeleg fătfrumosizarea asta pentru că în cazul lui Constantinescu şi al lui Băsescu am devenit eu însumi victima iluziilor mele. Acum, sunt mult mai circumspect.

Se întîmplă ceva şi, ca să mă opresc la cazul lui Arafat, sunt uitate peste noapte toate realizările unui om. Nu spun că accidentul nu e tragic, că o viaţă odată pierdută poate fi răscumpărată. Dar mi se pare totuşi straniu că un om pe care ieri l-a preţuit o ţară întreagă este azi aruncat la coşul de gunoi.

Din enumerare reiese că fenomenul se aplică în cazul românilor ca şi în cel al maghiarilor. Iar Făt-Frumos e întotdeauna şi luptător. Şi încă: tensiunile interetnice dau naştere mai mereu la mari eroi naţionali, români de la Mihai Viteazul în sus, maghiari de la János Vitéz în sus. Dacă Marius Popică a interzis scandarea imnului maghiar, trebuie să fie sculptat şi victimizat. Dacă Árpád Antal a spus ceea ce a spus, la fel — chiar dacă (şi asta trebuie subliniat!) nu a spus ceea ce presa românească spune că a spus.

Bineînţeles, eroii duşmanului sunt inamicii noştri numărul 1. Din această dilemă nu putem ieşi! Acţiunile românilor sunt doar oglindele tupeului maghiarilor! Faptele maghiarilor sunt doar oglindele nesimţirii româneşti!

Ardem de nerăbdare să interzicem, să răstălmăcim, să dăm titluri gen Mitul Arafat începe să se crape, să luptăm de o parte sau de alta a baricadei. Ardem de nerăbdare să dărîmăm mituri pe care le-am construit cu mîinile noastre. Ardem de nerăbdare să trăim printre mituri. 

Ceea ce înseamnă de bună seamă că nu vrem să înţelegem. Ne e lene să înţelegem. Nu vrem să lucrăm la înţelegere. Vrem să dăm cu barul sau cu parul. Nu concepem să numărăm pînă la zece. Vrem să ne identificăm şi suntem dezamăgiţi cînd ni se dovedeşte (pentru a cîta oară!) că analiza şi identificarea se exclud reciproc. E ca şi cum am vrea să fim obiectivi prin subiectivitate.