Fără discriminări
0Sincronicitate? De două zile, televiziunea franceză sărbătorește un deceniu de la legea din 17 mai 2013, „le mariage pour tous”, căsătoria fără niciun fel de discriminare, în mod surprinzător, într-o țară în care majoritatea cuplurilor cu 3-4 copii, trăiesc în „union libre” sau „paxați” (adică printr-un pact recunoscut de lege, pentru moșteniri). Prin urmare nu cred că a fost o pură coincidență că la Cannes au fost programatre 2 proiecții pe tema asta (sau... speța, cum se zice mai nou).
„Monstru” al japonezului Hirokazu Koreeda, expert în filme cu copii și adolescenți, precum „Shoplifters” care a „furat” Palme d’Or-ul în 2018, același cineast anul trecut adjudecându-și premiul Juriului ecumenic pentru sud-coreeanul, „Broker”, cu un scenariu gingaș și plin de umor negru, care a câștigat și inima belgienilor. Acum s-a oprit la un „Close” în stilul propriu Țării Soarelui Rasare (care sigur nu va rula în homofoba Chină), cu mult mister, pudoare și o ignorare totală a felului cum se scurge timpul, cu salturi înainte și înapoi, ca într-un puzzle labirint, cu obiceiuri de o mare duioșie, ca tortul cu lumânări pentru un tătic plecat la stele, sau deja reîncarnat, în girafă sau căluț, și care sigur vede, știe și conversează cu fiul și mama, devenită celibatară și o leoaică pentru băiețelul, care ascunde o taină, care pare mai întâi să amintească de „Riscurile meseriei” cu Jacques Brel, despre un profesor, care greu poate demonstra că toate acuzațiile sunt doar niște calomnii... Și apoi mai există și o directoare de școală, o bunicuță măcinată de o dramă, și care susține că durerea poate fi alinată dacă înveți să cânți la un instrument de suflat mai sofisticat.
Seara lungă s-a încheiat cu cineasta Cathreine (încă una) Corsini de astă dată cu „Le Retour”/ Întoarcerea în timp și spațiu, în zbuciumata Corsică, (poate de asta atâtea întârzieri, în ploaia măruntă, racord cu titlul cult al lui Deneuve: „Umbrelele din Cherbourg” ). Nu era însă despre o simplă vacanță sau vreun atentat în „L‘Ile de beaute”, care este de o frumusețe naturală răpitoare, ci despre o mama, de culoare, tot singură, cu două fete, dintre care una, care e studentă la foarte râvnită Facultate de științe politice, și decide, după niște scene extrem de explicite de amor, cu prospăta parteneră, să se mărite, în timp, cu fiica familiei unde e bonă cea care le-a făcut pe cele două, cu un alb de vis, care a murit prea curând, și a rămas doar o soacră, nu prea prietenoasă, dar încântată să-și regasească nepoatele după 15 ani. Deși n-au fost aplauze, are șanse la Juriu, căci întrunește ingredientele necesare.
Dimineață, la Quinzaine, am prins „Cazul Goldman”, unul real, despre care nu știam mai nimic, îmi suna doar numele, pentru că fratele vitreg al celui judecat pentru spargeri și uciderea a două farmaciste în anul 1969, are același tată cu cântăreștul celebru, care nu pomenește decât rareori despre această poveste sordidă. Excelent structurat, niciun moment de plictiseală, pe altă rețetă decât cea a americanilor, în sala de tribunal, îi iese strălucit regizorului Cedric Kahn. Ingenios e că ții cu avocatul și nu cu acuzatul, cam schizofren, care se apără, bătând la nesfârșit monedă pe rasismul și antisemitismul poliției, ca să scape basma curată, și să câștige bunăvoința juraților.Ba mai scrie și o carte în pușcărie, și i se redeschide procesul, ca să nu fie, cum ar fi trebuit, condamnat la pedeapsa capitală.
Am descoperit și cine e fata din afișul neutru, cea cu colivia : Leonor Silveira, din pelicula de acum 30 de ani, a lui Manoel de Oliveira:„Vale Abraao”/„Valea lui Abraham” (o adaptare modernă după Madame Bovary). El e cel care a regizat până la peste o sută de ani, ceea ce mărturisea Spielberg, la Berlinală, că și-ar dori și el, și nu e imposibil genetic, că a avut și el părinți centenari!
Se încarcă comentariile...
