Fals jurnal de ieri şi de azi: Un mare domnitor ,,cari a fost’’: Matei Basarab
0Vă invit azi să ne oprim o clipă asupra biografiei voevodului ctitor al Taborului Ortodox Românesc care este Arnota, nesfiindu-mă să vă spun că sunt însufleţit de multe decenii de icoana şi de rolul Domnitorului Basarab în istoria noastră, încă de la sfârşitul anilor ’70.
Când am descoperit Arnota, ,,Ploua pe mormântul lui Matei Basarab’’ şi acesta era şi titlul intervenţiei mele în presa timpului cu o rezonanţă care a trezit atunci multe conştiinţe.
Şi iată, azi, datorită iubirii fără egal a Înalt Prea Sfinţitului Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, Arnota străluceşte în toată splendoarea ei, iar noi, foarte curând, ne vom întâlni şi închina sub arcadele şi în faţa altarului unei noi miniaturale bijuterii arhitecturale şi picturale, demnă să stea lângă ctitoria voevodală, celebră.
Dar, mă întreb cu tristeţe, pe cine mai face să vibreze această istorie basarabă, pe care singură Biserica Ortodoxă Română o cinsteşte azi cu atâta frumoasă recunoştinţă pentru cel mai mare ctitor creştin al istoriei naţionale, la 360 de ani de la stingerea sa? Cine să mai vibreze la această comemorare când peste 40 la sută dintre tinerii de azi sunt analfabeţi?! Şi nu ştiu nimic, din nimic!? Pe cine mai frisonează azi, statura basarabă a boierului din Brâncoveni când până şi limba română a devenit o problemă pentru mulţi reprezentanţi ai clasei conducătoare, adăpată mai ales la şcoala televiziunilor tabloidale?
Şi totuşi, frumoasa grijă a Bisericii Naţionale de a statornicii în Calendarul nostru Ortodox amintirea smerită a gospodarului voevod este demnă să ne pună pe toţi pe gânduri şi să ne oblige să medităm la nevoia imperioasă de repere morale şi de autoritatea învăţăturii şi credinţei şi cu atât mai mult într-o vreme când până şi istoria, ca disciplină şcolară, abia îşi mai află un loc şi acela alternativ în programa analitică.
Despre Matei Basarab, boierul de neam, neam ridicat, nu cu foarte mult timp înainte de a fi chemat să domnească, dintre ţăranii cei mulţi, ziditori ai ţării şi ai credinţei creştine, acest boier despre care cronicarul ne spune că a fost gospodar şi viteaz, căpitan, ca şi tatăl său, în oastea lui Mihai Viteazul, despre el mă bucur să spun mai întâi că a fost aşezat în scaunul domnesc, cum afirmă marele istoric Constantin Giurescu, drept rezultat al ,,victoriei celei de-a treia mişcări pornită de boierii olteni’’ patrioţi, în numele cauzei identităţii naţionale şi de spirit.
Urcarea pe tron a boierului oltean din Brâncoveni, atunci când administraţia ţării şi conducerea Bisericii erau greu accesibile românilor, a reprezentat, în epocă, un triumf al acestei cauze a identităţii naţionale şi de spirit care şi azi rămâne intactă, iar voevodul o îndreptăţeşte prin întreaga lui biografie de gospodar român, prin opera lui de ctitor creştin care îl identifică, aşa cum se ştie, drept cel mai mare ziditor de schituri şi biserici şi mănăstiri din istoria noastră, prin opera sa de arhitect şi constructor al unor conace şi palate şi cetăţi, prin opera sa de ocrotitor al cărţii creştine şi al culturii în general, până la primele două tratate de drept despre care se învaţă şi azi în facultăţi, toate acestea aşezându-se ca o temelie a Renaşterii Brâncoveneşti.
Nu voi insista mai mult asupra amintitei observaţii, atât de importante a istoricului Constantin Giurescu, observaţie care îşi aşteaptă cercetătorii şi istoricii consacraţi de temeinicia ştiinţei istorice, tocmai azi când identitatea noastră naţională se află într-o mare suferinţă, când toţi ne dăm seama, în sfârşit, de imperioasa nevoie pe care o are această ţară de verticalitatea şi demnitatea identităţii naţionale, ca să putem fi recunoscuţi şi respectaţi în Comunitatea Europeană, drept un popor cu o istorie atât de bogată şi de scump plătită în lupta pentru dobândirea sentimentului de mândrie naţională.
Iată de ce, în acest context, cred că va trebui să vorbim şi mai mult azi despre Familia Domnitorului Matei Basarab, exemplară şi prin grija şi dragostea şi dăruirea de care s-au bucurat cartea şi cultura în această familie şi din partea ei, despre nobleţea cu care această familie domnitoare s-a aplecat asupra cultivării limbii române, şi despre dăruirea, nu mai puţin exemplară, cu care Doamna Elina a împlinit o remarcabilă operă de traducător din marea literatură a vremii sale; această Doamnă Elina, soră a lui Udrişte Năsturel, care a fost una dintre cele mai învăţate femei din istoria noastră şi care, de asemenea, ar merita un portret pentru că, se ştie, rar Evul Mediu românesc, foarte rar, a cunoscut o femeie atât de învăţată şi de dăruită cu har literar şi cărturăresc.
Şi iată, ajuns aici mă văd dator să repet, ca şi altădată, faptul că asemenea unui frumos arc peste timp, în familia la fel de pilduitoare a Domnitorului Constantin Brâncoveanu, ştiutor de greacă, de latină, de slavonă, vom întâlni acelaşi cult al cărţii şi culturii; în biblioteca sa de la Hurezi cărţile tipărite în Occident ajungeau şi în numai trei luni de la apariţia lor. În familia Brâncoveanului, alături de el, cei patru fii mai mari, Sfinţii de azi, erau, la rândul lor, traducători de cărţi, autori de opere filozofice şi morale şi de inspiraţie creştină, revendicaţi de o riguroasă istorie a literaturii şi cărţii româneşti.
Dar înainte cu doar o clipă de a încheia acest omagiu, şi nu întâmplător, pentru a fi cinstit până la capăt, cum se cuvine, vă invit fie şi numai printr-o firavă trimitere, să meditaţi la faptul că epoca lui Matei Basarab s-a petrecut în aceeaşi vreme cu epoca altui mare domn român, în Moldova, Vasile Lupu, ziditorul, printre atâtea alte capodopere arhitecturale, şi al Catedralei celebre ,,Trei Ierarhi’’.
Aceşti domnitori români, atât de asemănători în dragostea lor de ţară, fireşte Vasile Lupu cu un acut gust şi cu o acută slăbiciune pentru fast, încât cronicarul ne spune că acest fast era potrivit mai mult unei curţii împărăteşti decât unei curţi domneşti, aceşti domnitori români, atât de asemănători în arta gospodăririi ţărilor lor, atât de diplomaţi, atât de învăţaţi în treburile străine, au slujit, amândoi la fel, o cauză unică: PACEA. Şi astfel, în timpul domniei lor, a fost cu adevărat pace.
Este de observat că niciunul dintre ei n-a dus un singur război cu turcii, cu tătarii, cu polonii şi ruşii, şi cazacii, cu ungurii. S-au ferit de răutăţile şi pagubele războiului şi au ferit ţara. Dar aceşti doi voevozi români au dus, totuşi, în timpul domniei lor, un război, unul singur: doi domnitori români, creştini-ortodocşi, conducând două oşti româneşti creştine, s-au războit... între ei! E drept că sfârşitul domniei i-a aflat împăcaţi, dar morala acestui fapt rămâne şi ea tulburătoare.
O mare nevoie de unire, şi mai puternică şi mai sfântă şi mai decisivă în voinţa de a sluji ţara, tot timpul şi nu numai într-o clipă de cumpănă, rămâne până azi, şi azi mai ales, la fel de vie.
Şi astfel istoria acestor domnitori pomeniţi mai înainte rămâne ca un memento grav al nevoii noastre continue de solidaritate.
Mă bucur să sper că Biserica noastră, sărbătorind cea dintâi, anul acesta, şi cinstind cum se cuvine, doi mari înaintaşi, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, va fi şi stegarul bătăliei care ne aşteaptă şi care se impune hotărâtor pentru identitate naţională şi de spirit, pentru solidaritate naţională.