Fals jurnal de ieri și de azi. Merele roșii de la Slătioara

Mi s-au adus de la Slătioara merele ionatane roșii din mărul sădit de mine în apropierea porții mici a grădinii conacului meu.

Acum o să povestesc povestea – căci este o poveste – a acestor mere roșii. Acum au trecut de atunci 80 de ani. Tatăl și învățătorul meu, Costică Săraru, a plantat toată grădina cu meri ionatani, aceștia au trecut vârsta de 50 de ani de la plantare și, îmbătrânind, au murit ca toate ființele vii. S-au uscat și a crăpat tulpina lor și cineva i-a tăiat de la pământ și i-a făcut lemne de foc pentru sobă.

Grădina conacului meu a rămas pustie și înstrăinată, cum s-a înstrăinat pămâtul de țărani sub tăvălugul colectivizării forțate. Atunci, prin anii 90, la început, am venit de la București și am plantat primul meu măr ionatan din care mi s-au adus la București recolta anului acesta și m-am bucurat să le rostogolesc într-un coș de răchită și am pus, ca în copilărie, pe masă și pe pervazul ferestrelor mele de lemn ale casei mele din Cotroceni merele roșii care au îmbălsămat aerul și toată răsuflarea noastră.

Acum aș vrea să vă povestesc, cum am mai spus, povestea mărului meu roșu de la poarta grădinii, împodobită de mine cu meri ionatani și meri parmeni aurii și meri crețești și gutui, și pruni albi de vară, și pruni gogoșei de toamnă, și, cum plantau țăranii pe vârful Măgurii Slătioarei, piersici. Un an au înfrunzit și înflorit și după doi ani au rodit și am strâns recolta lor cu nădejde, dar șoseaua Slătioarei s-a umplut de mașini și au infestat aerul curat al Slătioarei, iar merii, perii, gutuii și prunii de orice fel au obosit, le-au căzut frunzele, iar fructele lor s-au chircit și au căzut și ele. Atunci, nefericit, am înconjurat toată grădina cu brazi aduși din Munții Horezului ca să ocrotesc aerul. Brazii au crescut și totuși nu au reușit să ocrotească livada mea. A rămas din ea la poartă și a rezistat între brazi mărul roșu ionatan din care mi s-a adus la București recolta acestuia.

Acum am să povestesc un vis pe care l-am avut acum o săptămână, vis care a întrerupt povestea crudă a livezii mele. Se făcea că eram pe bulevardul Magheru, în fața unei vitrine părăsite încadrată de un arhitect cu o ramă din bârne de lemn, care îmbătrâniseră și crăpaseră, se prăfuiseră, iar pe trotuarul din fața vitrinei părăsite era un arbore cu ramurile goale de frunze printre care se strecurase o stea. Eu i-am spus atunci Valeriei Seciu:

- Uite steaua din piesa lui Mihail Sebastian, „Steaua fără nume”, care ar trebui montată pe scenele noastre pentru puterea sentimentelor care încălzeau cu razele ei inimile tineretului atunci când s-a jucat piesa.

Valeria Seciu m-a întrebat:

- Nu mai găsiți la Teatrul Mic o actriță tânără care să joace fermecător rolul din Steaua fără nume?

- Nu, i-am răspuns eu, nici nu mai știu dacă mai există pe Sărindari Teatrul Mic.

Mi-am dat seama într-o secundă că Valeria Seciu, cu care eu vorbeam, murise demult.

M-am trezit și m-am întors la povestea merelor de la Slătioara și la versurile lui Eminescu: „Și cum vin pe-un drum de fier/Toate păsările pier”.

Și au pierit și la Slătioara rândunicile care se înșirau ca niște perle negre, dacă or fi existând cu adevărat, pe firele de telegraf, care nici ele nu mai sunt, s-au ascuns sub pământ.

M-am întors astfel la bucuria cu care mi-au inundat casa din Cotroceni merele roșii de la Slătioara.