Fals jurnal de ieri și de astăzi: O veste uimitoare și minunată care a reaprins dorul meu de poveștile Măgurii Slătioarei

Când eram mai tânăr, pe la 70 de ani, și ajunsesem directorul general al Teatrului Național și aveam o vedere ageră, într-o dimineață, într-un stâlp care nu era de salcâm, cum ar fi fost firesc, susținător al gardului de sârmă ghimpată despărțitor de pământul unui fiu al eroului meu, Năiță Lucean din romanul „Niște țărani”, am descoperit că acestui stâlp îi crescuseră ramuri și pe ramuri înfloriseră o puzderie de flori rozalii, cum nu mai văzusem niciodată.

Am aflat că stâlpul ar fi vestitul și foarte rarul, în pădurile Slătioarei, arbustul numit Matostat. Matostatul acesta se afla foarte aproape de paraclisul meu arhiepiscopal, sfințit de ÎPS dr. Varsanufie și am arătat și domniei sale minunea.

-         Este matostat cu siguranță, mi-a spus ierarhul. Să-l vezi, dacă apuci, toamna când matostatul dă și poame în culori violent roz, vișinii și bordo.

Zilele trecute au apărut în mijlocul bogatului meu zmeuriș trei sau patru matostați, cum arată cei din fotografia pe care am reprodus-o înaintea titlului tabletei de față.

Nevăzător fiind astăzi, nu m-am putut bucura de bogăția culorilor de care mi-a vorbit Inaltpresfinția sa Varsanufie, duhovnicul și marele meu prieten, care, aflat la Slătioara,  s-a bucurat să-mi dea această veste.

Când eram mai tânăr – ca să revin la povestea mea – au sosit pe la mine, la Slătioara, diplomatul Andrei Magheru împreună cu marea mea prietenă, strălucita actriță Valeria Gagealov, soția lui. Am plecat atunci împreună să descoperim pe plaiurile Târgului Cărbunești bisericuța Curții boiernașului de țară, legendarul general Magheru de la 1848.

Conacul nu mai exista, iar bisericuța părăsită era năpădită până și în pridvor cu iarba numită magheran din imnul oltenesc „Frunză verde magheran/M-a făcut mama oltean”. Așa am aflat și de unde se trage numele Magheru.

I-am povestit întâmplarea aceasta marelui meu duhovnic dr. Varsanufie care mi-a spus cu știință și în acest domeniu și vă spun și dv care mă citiți că magheranul este o iarbă înaltă de cel mult două palme, parfumată răcoritor și aproape amețitor, crescută numai în plaiurile Romanaților, Doljului, Gorjului și ale Vâlcii.

Tot domnia sa mi-a spus că la fel de nestemat este și matostatul care mi-a îmbogățit grădina casei și care și el se află pomenit într-un cântec bătrânesc oltenesc.

Inaltpreasfinția sa mi-a promis că astăzi, când va veni la București, la o sărbătoare mare a bisericii noastre creștin-ortodoxe, îmi va aduce într-o ulcică de pământ magheran, să-mi parfumeze și să-mi răcorească, pus în fereastră, biroul meu din casa în care mă aflu astăzi în Cotroceni, la București.

Iată astfel cum s-a reaprins viu și dureros dorul meu de Slătioara și Măgura ei cu poveștile despre care am scris o carte de suflet întreagă și, dacă mă ajută Dumnezeu, când peste trei luni s-ar putea să împlinesc 91 de ani, nădăjduiesc să apuc să mai văd cu ochii minții măcar cum se pregătește primăvara să înflorească matostatul.

P.S. O corectură la blogul meu de săptămâna trecută consacrat neamului Buican. Primul Buican, Constantin, s-a născut în 1900.