Extraordinarul Andris Nelsons
0
Are 40 ani; este, în acelaşi timp, directorul muzical a două dintre cele mai importante orchestre de dincolo şi de dincoace de Ocean – Orchestra Simfonică din Boston şi Orchestra Gewandhaus din Leipzig.
Înregistrează, în acelaşi timp, 3 proiecte discografice dintre cele mai ambiţioase: integrala simfoniilor de Şostakovici cu Orchestra Simfonică din Boston, integrala simfoniilor de Bruckner cu Orchestra Gewandhaus din Leipzig şi integrala simfoniilor de Beethoven cu Orchestra Filarmonicii din Viena, în cadrul unui contract semnat cu Deutsche Grammophon în aceeaşi zi. Nici Herbert von Karajan, recunoscut drept un campion al înregistrărilor, nu a avut în paralel asemenea proiecte discografice!
Şi nu face deloc superficial ceea ce face; proiectul Şostakovici, în cadrul căruia au apărut deja 4 albume, deţine un adevărat record de premii Grammy – 4 pentru 3 discuri, ultimele premii obţinute în 2019 pentru cea mai bună interpretare orchestrală şi cel mai bun sunet. Al patrulea album din serie a apărut în 22 februarie 2019, deci încă nici nu a avut şansa de a lua vreun premiu Grammy, însă timpul nu e pierdut!
Andris Nelsons s-a născut în noiembrie 1978 la Riga, în Letonia. La 5 ani a fost fascinat de o reprezentaţie cu opera Tannhauser de Wagner, un moment care a rămas una dintre amintirile cele mai puternice din copilăria lui. A studiat pianul şi trompeta, a cântat şi într-un cor. A studiat dirijatul la Sankt Petersburg şi a fost discipolul celebrului Mariss Jansons. Cariera sa dirijorală a început în anul 2003, când a devenit dirijor al Orchestrei Operei Letone; au urmat angajamente la City of Birmingham Symphony Orchestra, în calitate de dirijor principal, între 2007 şi 2015; în 2014 a devenit directorul muzical al Orchestrei Simfonice din Boston şi în 2018, capelmaistru al Orchestrei Gewandhaus din Leipzig. În tot acest timp, a dirijat în calitate de invitat cele mai importante orchestre ale lumii, de la Filarmonica din Berlin la Concertgebouw din Amsterdam. Andris Nelsons este, cu siguranţă, unul dintre staturile incontestabile ale artei dirijorale contemporane; l-am putut admira şi la Bucureşti, în cadrul ediţiei din 2015.
Cum se explică succesul lui fulminant? O tehnică dirijorală impecabilă, venită din tradiţia rusă de cea mai bună calitate şi trebuie să recunoaştem că şcoala rusă de dirijat rămâne una dintre cele mai bune din lume. Un simţ muzical ieşit din comun, capacitatea de a comunica cu muzicienii din orchestră, dar şi cu publicul; energie, viziune şi o tuşă personală pe care o aduce oricărei partituri pe care o abordează. Plus o experienţă de viaţă care îi permite să înţeleagă o partitură dincolo de tot ceea ce e scris pe hârtie.
Simfoniile a VI-a şi VII-a de Dmitri Şostakovici
Cred că acest din urmă aspect, legat de experienţa de viaţă, este crucial în succesul pe care-l au discurile care au apărut în seria integralei simfoniilor de Dmitri Şostakovici. Pentru că nu poţi înţelege cu adevărat muzica lui Şostakovici dacă nu ai trăit ceva din ce a însemnat comunismul, în special cel stalinist. Iniţial, proiectul lui Nelsons s-a intitulat “Şostakovici în umbra lui Stalin” şi trebuia să cuprindă simfoniile de la a cincea la a zecea, compuse între 1936 şi 1953 când Şostakovici a avut o relaţie extrem de tensionată cu regimul stalinist şi cu Stalin însuşi. Succesul primului disc (2015), cu Simfonia a X-a, care a luat un premiu Grammy în 2016, a făcut ca seria să fie extinsă la integrala celor 15 simfonii de Şostakovici. Până în prezent, au mai apărut înregistrările simfoniilor cu numerele 5,8,9 (2016), 4 şi 11 (2018); în 22 februarie 2019 au apărut Simfoniile cu numerele 6 şi 7.
Simfonia a VII-a, Leningrad, este unul dintre cele mai cunoscute opusuri simfonice ale lui Dmitri Şostakovici. O simfonie scrisă între 1939 şi 1941, evocând războiul trăit la propriu de Şostakovici: primele trei părţi au fost scrise chiar în Leningradul asediat de trupele naziste, ultima, după evacuarea la Samara. 500.000 de oameni au murit în Leningradul asediat, iar simfonia, chiar dacă însuşită de propaganda sovietică drept o descriere a victoriei sovieticilor în faţa naziştilor, este mai curând un omagiu adus acestor victime. Da, este vorba despre victorie, dar victoria este foarte amară! În plus, există o interpretare încă mai extinsă asupra intenţiilor pe care le-a avut Şostakovici cu această partitură, care vorbeşte despre impactul dezastruos pe care oricare formă de totalitarism îl poate avea pentru societate: şi nazismul, dar şi comunismul. De altfel, această dublă cheie de interpretare este caracteristică pentru multe dintre lucrările lui Şostakovici, care aveau un dublu sens: unul al propagandei şi altul, al muzicii în sine.
Iată şi cazul simfoniei a VI-a, scrisă în 1939. Vine după simfonia a cincea, cu care Şostakovici s-a realibilitat în faţa regimului stalinist care-l trimisese în dizgraţie după premiera operei Lady Macbeth din Mţensk; iar dizgraţia nu însemna doar că era denigrat în Pravda, ziarul partidului comunist, ci şi că un an întreg, Şostakovici a dormit cu bagajul la uşă, aşteptând să fie ridicat de NKVD şi trimis în Siberia. Totuşi, prestigiul său a contat foarte mult şi după premiera simfoniei a cincea, a fost considerat reabilitat. Într-un interviu din 1939, Şostakovici declara că îşi doreşte ca simfonia sa a şasea să fie mai senină decât a cincea, însă istoria a schimbat planurile iniţiale: în 1939 a izbucnit al doilea război mondial, s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, iar toate aceste tensiuni se regăsesc în această simfonie neobişnuită în trei părţi, din care prima şi a treia sunt lente.
Lectura lui Andris Nelsons asupra acestor simfonii, a şasea şi a şaptea, este entuziasmantă, cu atât mai mult cu cât înregistrările au fost realizate în timpul unor concerte live din 2017: nu doar că are la dispoziţie extraordinarul aparat orchestral care este Orchestra Simfonică din Boston, dar avem imagini, istorie vie în aceste interpretări în care niciun detaliu nu este lăsat deoparte şi în care regăsim nu doar drama unui popor, ci a unei lumi întregi care a cunoscut în prima jumătate a secolului XX ororile a două războaie mondiale şi ale totalitarismului. Mai ales pentru cei mai tineri, audiţia simfoniilor de Şostakovici este o lecţie: aceea că pacea şi bunăstarea nu sunt un dat, ci un lux al societăţii în care trăim astăzi şi că totul se poate nărui, oricând.
Simfoniile a şasea şi a şaptea de Şostakovici cu Andris Nelsons au fost difuzate de Radio România Muzical şi pot fi reascultate aici.
Simfoniile a VI-a şi a IX-a de Bruckner cu Andris Nelsons
În 2018, Orchestra Gewandhaus din Leipzig a aniversat 275 ani de existenţă. Şi cum din februarie 2018, noul capelmaistru al venerabilei orchestre germane, al 21-lea, a devenit Andris Nelsons, au fost gândite mai multe proiecte menite să marcheze atât aniversarea, cât şi noul directorat. Au fost concerte, dar şi un proiect discografic: integrala simfoniilor de Bruckner din care au apărut Simfoniile nr. 3 (2017), nr. 4 (2018), nr. 7 (2018) şi nr. 6 şi 9 (2019), toate, înregistrări din concerte live.
Fiecare dintre simfoniile bruckneriene este însoţită şi de o lucrare wagneriană; e simplu de explicat această asociere, odată prin legătura lui Wagner cu Leipzig şi Gewandhaus (Wagner s-a născut la Leipzig şi prima lui lucrare lucrare simfonică a fost cântată în premieră de Orchestra Gewandhaus), apoi, prin prisma experienţei personale a lui Nelsons, care a ales să devină muzician după ce a văzut opera Tannhauser de Wagner.
Anton Bruckner este văzut în general ca un compozitor mai dificil, mai curând prin semnificaţiile muzicii sale, decât prin sonorităţi, care sunt vădit romantice. Ca şi la Mahler sau Şostakovici, întâlnim dimensiuni foarte mari la simfonii (în jur de o oră sau peste o oră), desigur, mai greu de urmărit decât o piesă pop de astăzi, care are în medie cam 3 minute….
Anton Bruckner a fost un om foarte credincios, iar acest lucru transpare din ethosul simfoniilor sale; ultima sa simfonie, a noua, pe care a lăsat-o neterminată în 1896, când s-a stins din viaţă, este dedicată “iubitului său Dumnezeu”. Că a fost o întâmplare sau nu, Simfonia a IX-a are trei părţi finalizate, care se şi cântă astăzi, două părţi lente încadrând un scherzo viguros, prevalenţa părţilor lente venind şi mai mult în sprijinul dedicaţiei lui Bruckner.
În interpretarea simfoniei a IX-a de Bruckner, despre care cronicari internaţionali deja au scris că este una dintre cele mai bune realizate în secolul XXI, Nelsons pune accent pe majestuozitatea partiturii şi a construcţiei acelor coloane sonore specifice muzicii bruckneriene. Este servit de o formidabilă orchestră, recunoscută, de altfel, pentru calitatea excepţională a muzicienilor de la partidele instrumentelor de suflat şi de coarde. Gewandhaus are o îndelungată istorie în interpretarea muzicii bruckneriene, iar acest lucru se simte; de altfel, unul dintre argumentele alegerii proiectului Bruckner a fost acela că Simfonia a VII-a de Bruckner a fost interpretată în premieră de Orchestra Gewandhaus şi a fost cel mai mare succes pe care l-a cunoscut Bruckner în viaţa sa de compozitor.
Pentru Simfonia a VI-a de Bruckner, Nelsons mizează pe urmărirea detaliilor în tempo-uri mai lente decât se abordează în mod obişnuit; discursul său este minuţios construit, deşi imaginea generală poate avea, uneori de suferit. În orice caz, o audiţie de neratat, aşa cum este întregul proiect Bruckner, mai ales pentru cei care vor să-şi educe gustul artistic, atenţia şi...răbdarea. Da, e un curaj pentru o casă de discuri să lanseze o integrală Bruckner, însă contează mult numele lui Nelsons şi faima Orchestrei Gewandhaus, aşa că vă invit să ascultaţi Simfonia a IX-a la Radio România Muzical, sâmbătă, 6 iulie, de la ora 23.00, şi întregul album, pe site-ul proiectului Discurile anului 2019.
Se încarcă comentariile...
