Explozia din 2014

Departe de noi, departe de preocupările strict dâmboviţene ale politicienilor noştri, în Uniunea Europeană se pregăteşte o posibilă explozie ce ar putea să determine scenarii nebănuite pentru viitorul apropiat.

Pregătirile au început deja şi se vor amplifica pe tot parcursul anului viitor, astfel încât, la începutul lui 2014, să fie reunite toate condiţiile legale pentru declanşarea câtorva referendumuri al căror scop să fie autonomia totală a unor regiuni şi formarea unor structuri confederale sau, în cazul eşecului unei asemenea formule, proclamarea independeţei regiunii şi constituirea unui nou stat.

Primul referendum este deja anunţat în Scoţia şi, în funcţie de rezultatele sale, ar putea fi urmat de unul asemănător în Irlanda de Nord. Aceasta în paralel cu cealaltă posibilitate, mereu evocată ca o cvasi-certitudine, cea a organizării unui referendum pe tema ieşirii Marii Britanii din UE. În Spania, Catalunia transmite insistent mesajul urgent al partidelor naţionaliste (deopotrivă din stânga şi dreapta spectrului politic) că menţinerea legăturii cu Spania nici nu este dorită şi nici folositoare. Scenariu în care, cu ceritudine, Ţara Bascilor ar adânci breşa cu o entuziastă certitudine, asta conducând la o problema uriaşă nu numai pentru Spania, dar şi, în egală măsură, pentru Franţa, ea însăşi aflată sub ameninţarea unei cereri similare din partea Corsicii. Teoretic, chiar dacă mişcarea respectivă nu mai înregistrează acum la fel de mult succes ca în urmă cu câţiva ani, ar putea fi revitalizat strigătul de independenţa pentru Padania, fracturând Italia între un Nord bogat şi Sudul tradiţional sărac şi subdezvoltat industrial. În 2014 vor avea loc şi alegeri generale în Belgia, fiind mai aproape ca oriând pericolul divizării ţării între Flandra şi Wallonia, avându-se şi perspectiva unei bătălii feroce pentru Bruxelles, punguţa cu bani de care, fireşte. nimeni nu ar vrea să se despartă.

Scenariu imposibil, veţi spune. Imposibil pentru că par evidente argumentele logicii politice care spun că, în spaţiul super-concurenţial al mondializării, micile entităţi îşi vor fi cel mult auto-suficiente economic, dar, în context european, nu vor putea avea nici un fel de influenţa în jocul marilor decizii. Posibil să fie aşa, însă, după cum se vede, proiectul european nu a reuşit să anihileze ranchiunele istorice, intoleranţele clădite de secole care găsesc acum momentul propice de a reizbucni, în matricea favorizantă a unei crize economice, sociale şi de identitate extrem de gravă, aşa cum este cea cu care se confruntă lumea în care trăim.

Sigur, în cazul în care acest scenariu se va materializa, vor urma infinite discuţii juridice privind statutul noilor state, întrebarea fiind dacă vor beneficia din start de statutul de membru UE sau, dimpotrivă, vor trebui să ia de la capăt procesul de adeziune.

Dar important este că discuţia a început deja, foarte serios, nu arareori pe un ton inflamat, cu partide politice care încearcă să-şi dobândescă legitimitatea speculând o tematică naţionalistă ce s-a dovedit a fi mereu creatoare aproape instantaneu de bazin electoral.

Acesta este contextul foarte sensibil în care, fără ca ai noştri să bage de seamă sau să dea vreun semn că i-ar preocupa cumva aceasta problemă, la Bruxelles se evocă de ani de zile problema Ţinutului Secuiesc, acum chiar la Cluj se defilează cu lozinci cerând autonomia Transilvaniei şi federalizarea României, politicienii  UDMR reiau din nou tema subversivă a sintagmei „stat naţional” dvenită caducă în opinia lor de buni patrioţi.

Mare, mare atenţie la ce se va întâmpla în 2013 şi să nu credem cumva că nu există cineva care şi-ar dori şi un loc pentru noi în scenariul unei asemenea explozii.