Exil în pivniţă

Laserul câştigă în lupta cu archebuza, la fel cum maşina de ultimul tip lasă în urmă poştalionul. 

În general, joburile au învins. Călare pe barbarisme, în galop printre ruine, nostalgii şi amintiri, au cucerit cetatea şi s-au instalat cu nepăsarea eroilor adulaţi. În general, meseriile au fost înfrânte. Având drept aliaţi doar duioşia şi frisoanele nostalgice ale paseiştilor, s-au trezit îmbrâncite în subsoluri, pivniţe, garaje igrasioase şi cotloane jilave. Nimic surprinzător. Laserul câştigă în lupta cu archebuza, la fel cum maşina de ultimul tip lasă în urmă poştalionul. Triumful joburilor înseamnă, prin urmare, exilul meseriilor. Unele meserii dispar sau, dacă nu, se ascund în penumbră şi emit semnale despre care nu se ştie dacă vor fi recepţionate vreodată de cineva. Altele intră în saloane de cosmetică profesională unde îşi caută feţe noi, care să nu amintească nimănui de timpurile vechi. Elementul predilect al jobului e lumina; al meseriei, clarobscurul. Angajatul de tip nou stă într-un cub rece, stropit de becuri funcţionale, înşurubat pe un scaun ergonomic şi legat ombilical de computer. Meseriaşul de tip vechi are cute pe salopetă, pe frunte şi în suflet. Dacă-i pui alături, gândul te duce la doi fluturi care nu se pot întâlni decât cu forţa: albiliţa regimului diurn şi acherontia misterios-noptatică. De o parte, aplombul cu cravată şi gadgeturi al directorului de filială. De partea cealaltă, atelierul de chei unde bonomul Sandu Sticlaru şurubărea pentru un ban în plus, la începutul anilor nouăzeci.

Aurel Ambrozie e unul dintre exilaţii care şi-au găsit refugiu, cu tot cu meserie, într-un demisol din centrul Vechi al Capitalei. Undeva pe strada Smârdan, în spatele unor localuri cu nume şi meniuri cosmopolite. Uşa legătoriei lui e o graniţă de tărâm, un tampon între vacarm şi şoaptă. Aducând uşor cu actorul H. Nicolaide, Aurel Ambrozie meştereşte calm printre borcane, cleiuri şi mirosuri tari, asistat de un radio care nu vrea să moară. Dar încă de când îi calci pragul îţi dai seama că nu te afli în prezenţa unui blazat. Şi nici a unui slujbaş oarecare. Omul a văzut multe în cei peste şaizeci de ani de când face muncă de legător. A stat în apropierea puternicilor, inclusiv a familiei Ceauşescu, a lucrat la cadouri oferite Papei Ioan Paul al II-lea, a copertat albume care au ajuns la Notre-Dame. S-a ocupat cu aceeaşi pedanterie de lucrări de doctorat sau de ediţii vechi ale unor integrale poetice. Pentru cine are timp să-l asculte, domnul Ambrozie găseşte oricând un scaun liber şi o cană cu ceai.

Iar la plecare, după ce-ţi înmânează marfa recondiţionată, mai găseşte ceva prin dulapurile sau sertarele din jur. Un cadou. Ei bine, da, Aurel Ambrozie se desparte de client oferindu-i un suvenir, un flecuşteţ, orice. O ancoră bună de înfipt în nisipul memoriei. Şi totodată un semn de preţuire. Bătrânelul care a venit să ridice un album refăcut pleacă ducând în buzunar, din partea meşterului, un flaconaş de parfum „pentru doamna". Tânărul care a coborât la demisol ca să-şi ia lucrarea de licenţă primeşte o felicitare şi o eşarfă „pentru drăguţă, trebuie să aveţi o drăguţă". Aurel Ambrozie îşi păstrează tonusul, aerul de oficiant al unei ceremonii pentru puţinii aleşi şi politeţea jovială. Nu se enervează, nu pare frământat de probleme irezolvabile, nu are crampe existenţiale. Îşi duce zilele cu demnitatea meseriaşului care n-a abdicat de la propria condiţie. Să fie cadourile lui un instrument de marketing profesional? Posibil. Dar poate că sensul lor e de fapt altul. Poate că darul făcut clientului la plecare e semnalarea unei supravieţuiri încăpăţânate. Exilatul din pivniţă ştie că, deasupra lui, lumea s-a schimbat şi că, între atâţia roboţi, omul a devenit raritate. Joburile au învins, însă doar în general.

Radu Paraschivescu este scriitor, publicist şi traducător. Are o legătură specială cu lumea sportului.