Europa e trimisă acasă

Elveţia afişează „complet”. Europa e trimisă acasă la ea. Acasă unde, vă rog? Suntem produsul unui timp, al unei felii de istorie cînd Europa îşi caută cetăţenii. Nu-i are. Europa e nelocuită.

Elveţia e  o ţară mică : 8 milioane de locuitori. 50,3 % dintre locuitori s-au speriat de următorul fapt:  din 2007, numărul celor care intră în Elveţia – imigranţii adică, este cu 80 000 mai mare decît numărul celor  care pleacă, emigrează pe alte plaiuri. Partidul populist de dreapta UDC (Uniunea Democratică de Centru) a calculat: creşterea populaţiei din cauza imigranţilor impune o creştere a suprafeţelor locuibile şi a infrastructurilor aferente de talia a vreo 4500 de terenuri de fotbal!  

Un foarte subtil scriitor-călător, Sylvain Tesson, a profeţit deja că luxul, pentru generaţiile viitoare, va fi să-şi facă rost de un pic de ...singurătate, de izolare, un pic de aer şi de spaţiu în jur, mai rămîneţi pe la voi, nu mai putem respira, ne călcăm deja pe picioare, ne trecem viaţa în ambuteiaje! Alte consecinţe ale imigraţiei „de masă” care schimbă fundamental „singurătatea” elveţienilor : cresc chiriile şi preţul la terenuri, creşte şomajul la autohtoni (4%), creşte criminalitatea, creşte presiunea pentru a scădea salariile, se pierde „identitatea culturală în modul de conducere a intreprinderilor”.

Aşa că elveţienii au decis, prin consultare publică - sistemul democraţiei participative directe e banalizat la ei – că e timpul ca „imigraţia de masă” să fie stopată, fenomenul trebuie controlat strict iar acordurile cu UE  privind libera circulaţie, renegociate. Europa a fost trimisă acasă la ea. În ciuda faptului că 56 % din exporturile Elveţiei se realizează pe piaţa europeană.

Ştiţi cine sunt imigranţii „în masă” din Elveţia? În principal francezi, germani, italieni, portughezi. La care se adaugă, fireşte, cînd pot,  europenii de dată recentă, ştim noi cine.

Mesajul simbolic e clar şi doare. Francezii s-au făcut roşii în obraji, ca după o palmă usturătoare. Au şi de ce: de pe la cinci după-amiaza, în jurul frontierei triple de la Huningue, în Alzacia,  ambuteiajele arată clar că se cîştigă salarii frumoase în Elveţia, dar cina cu vin franţuzesc e mai bună şi mai ieftină la ei acasă, în comuna din Hexagon.

„Păi atunci o să revizuim şi noi relaţiile cu Elveţia” mîrăie Laurent Fabius, ministrul francez de externe, în timp ce opoziţia de dreapta salută decizia perfect „naturală” , „lucidă” a Elveţiei.

În curtea Europei, reflexul instrumentalizării politicianiste funcţionează perfect, la nici 24 de ore de la rezultatul votului în Elveţia. Noroc că Franţa nu e obligată, de propria democraţie, să-şi întrebe prin referendum cetăţenii „ce naiba facem cu imigranţii?”.

Cetăţean european: cu rucsacul în spate şi toleranţa în inimă

Europa a fost trimisă acasă. Unde, acasă? Păi acolo unde locuiesc cetăţenii europeni, ei între ei, deschişi unii faţă de ceilalţi, mişcători şi toleranţi, cu rucsacul în spate şi libertatea în spirit. Eşti cetăţean european pentru că ai voie să circuli, să lucrezi şi să te instalezi din Portugalia în Franţa, din România în Spania, şi (chiar) din Franţa în Elveţia (în virtutea  acordului de liberă circulaţie semnat de Elveţia cu UE în 1999). So what? Et alors? Şi ce dacă? Sunteţi siguri că legalitate înseamnă legitimitate? Legitimitate ar fi dacă dreptul la liberă circulaţie ar fi un fapt banal, intrat în conştiinţa naţionalilor.

Mi se pare extrem de grăitor rezultatul unui Eurobarometru realizat în 2012 pentru Comisia Europeană în jurul temei „cetăţenie europeană”. Locuitori din toate ţările UE – să le spunem pe nume, europenii adică -  au fost întrebaţi dacă termenul de „cetăţenie europeană” le este familiar şi dacă ştiu ce înseamnă. Puţină atenţie, vă rog. Ce răspund germanii, francezii, italienii, principalii „imigranţi în masă” pe care Elveţia îi trimite azi acasă?

Germania:  43% dintre intervievaţi răspund că n-au auzit niciodată de termenul de „cetăţean al UE”. 38% au auzit de concept dar nu sunt siguri că ştiu ce înseamnă. Doar 19% ştiu precis ce semnificaţie are cetăţenia europeană.

Franţa: 45% dintre participanţii la sondaj spun că termenul de cetăţenie europeană le este familiar dar nu ştiu prea bine ce înseamnă. 39% ştiu ce semnificaţie are, iar 16%n-au auzit în viaţa lor de aşa ceva.

Italia (ca şi România, se pare) stă ceva mai bine: doar 7% n-au auzit vreodată de conceptul de cetăţenie europeană, în timp ce 65% dintre participanţi afirmă că ştiu precis ce înseamnă să fii cetăţean european.

Sondajul e realizat în 2012 şi face o comparaţie cu precedentele rezultate la temă, din 2007: în cinci ani ar exista o progresie uşoară în privinţa conştientizării, în opinia publică europeană, a conceptului de cetăţenie europeană.

Suntem produsul unui timp, al unei felii de istorie cînd Europa îşi caută cetăţenii. Nu-i are. Atîta timp cît vorbim, cu spaimă,  de „imigranţi” şi nu de „cetăţeni europeni”, Europa europenilor e în continuare nelocuită.