Estul neliniştit, acest loc fără dimineţi sigure

„De fiecare dată când cedăm în faţa brutalităţii – de limbaj, politice, mediatice – ne mai ghemuim un pic în ploconirea noastră.” Am citit aceste rânduri pe blogul lui Vlad Petreanu (!), şi de atunci le tot întorc. Sunt de aplicat, se potrivesc, atât ploconirii noastre cotidiene, da, dar şi „plimbării” din faţa Cotroceniului sau atitudinii Europei faţă de Rusia. Americii în faţa Rusiei.

Îmi tot zic că acel „noastră" din fraza lui Petreanu implică faptul că suntem umani, că erare humanum est şi că o ridicare din cenuşă, asemeni unei păsări Phoenix, trece obligatoriu prin faza aceasta de „noastră", de umilire, de absolut, de sine însuşi, de dispreţ şi de dezgust pentru noi. Cioran, cel care spunea că îi este ruşine că este român, nu a fost el oare cel mai puternic şi mai important apărător şi simbol al imaginii României în lume? Nu ne-a demonstrat el oare că nu ne putem iubi cu adevărat decât după ce învăţăm să ne detestăm? Este, evident, o mare necunoscută la mijloc: cei care reuşim să depăşim putreziciunea în care ne complacem la un moment dat, din varii motive, suntem puţini. SUNTEM-ul meu este acelaşi cu NOSTRU-ul lui Vlad Petreanu.

Poate că, identic, Uniunea Europeană are nevoie de a se recunoaşte slabă, umilită, după ce a lins palmele unui Vladimir Putin care acum se cam distrează pe seama noastră cu embargo-ul din agricultură, pentru a se dezmetici şi nu a mai face erori. Un laborator, asta suntem cu toţii. Experienţe şi eşecuri pentru a ajunge la sublimare.

Laboratorul Europei...pentru jurnalistul şi profesorul Marc Capelle, aşa cum îl descrie în cartea sa, „Jours tranquilles à l'Est" (editura Riveneuve, 2013, nu a fost tradusă în limba română), acest laborator se situează exact în Estul continentului. Acest vast teritoriu, această schimbătoare hartă a Estului, care înglobează într-un cuvânt încă inexistent ţările vecine Rusiei plus ţările care au făcut parte din blocul sovietic. Împotriva voinţei lor şi doar pentru că în aceste spaţii "dimineţile nu sunt niciodată sigure".

Citez adeseori din cartea lui Marc pentru că ea îmi aminteşte neîncetat această evidenţă: „aceste zile liniştite din Est mi-au dezvăluit o lume mai puţin sigură de certitudinile ei". Hm, un Milan Kundera (ştiaţi că a fost prietenul lui Emil Cioran? Prietenilor care le-am trimis cartea sa, "la fête de l'insignifiance", nu uitaţi acest aspect) ar fi numit această lume „lumea neliniştii", parafrazând cumva un Fernando Pessoa! Este o lecţie de viaţă pe care ţările din Est o servesc neîncetat, că e vorba de Balcani, unde ecourile războiului care a urmat dezmembrării lor răsună încă, sau că e vorba de imediata vecinătate a Rusiei. Aceste popoare, neliniştite, ştiu bine că nu e bine să gâdili ursul rus. Un lucru pe care Occidentalii au tendinţa fie să-l uite fie să-l sublimeze. Aşa cum o făcea încă zilele trecute ziarul german Handelsblatt, într-o revistă a presei publicată pe site-ul Courrier International:

Cine poate şti, de altfel, cine este cel rău în povestea asta? Oare totul a început cu invazia rusă din Crimeea? Sau Occidentul a favorizat mai întâi destabilizarea Ucrainei? Oare Rusia este cu adevărat în expansiune spre Vest sau de fapt NATO este în expansiune spre Est? Sau oare cele două puteri mondiale au căzut una peste alta peste noapte, în faţa aceleiaşi uşi, ambele purtate de aceleaşi dorinţe de dominare, faţă de un terţ fără apărare care, astăzi, plăteşte gâlceava cu o formă de pre-război civil?

Atunci, da, ceea ce se întâmplă (încă) în Ucraina, o altă ţară a neliniştii, în timp ce vacanţele noastre ne aruncă într-o stare de nesemnificaţie demnă de milă, este un laborator al Europei. Cândva, scrie Marc Capelle în cartea sa, „războiul din fosta Iugoslavie, asediul oraşului Sarajevo, masacrul din Srebenica, au oferit de fapt un spectacol în faţa unei comunităţi internaţionale şi mai ales în faţa unei Uniuni Europene în cel mai bun caz atente, adeseori grăbite, ineficace, inutile". Înlocuiţi cuvântul Iugoslavia cu Ucraina, este acelaşi lucru. Astăzi, înlocuiesc cuvântul Sarajevo cu Doneţk şi obţin aceeaşi ecuaţie: „Dacă Europa nu s-ar fi implicat la Sarajevo/Doneţk, ar fi însemnat că Sarajevo/Doneţk nu ar fi fost în Europa. Care erau deci frontierele Europei?"

Am uitat prea repede şi prea uşor Sarajevo. Am uitat prea repede că războiul este la un gând distanţă. Ascuns, invizibil, dar prezent în ADN-ul nostru. De altfel, titlul cărţii despre care vă vorbesc nu trebuie luat în serios. Lipsesc ghilimelele! Estul nu este niciodată liniştit, nu a fost niciodată şi îmi place să-mi reamintesc vorbele istoricilor care au remarcat cu justeţe că liniştea Vestului a fost plătită cu neliniştea Estului. Marc Capelle aminteşte în cartea sa o vizită la Harkiv în septembrie 1999 (ironie a sorţii, exact în Ucraina!):

noii noştri prieteni ne-au dus la un picnic pe malul unui lac. Pe drum, o oprire obligatorie în faţa statuii Patriei Mamă, plantată în mijlocul unei păduri. Tinerii căsătoriţi, conform tradiţiei locale, vin în ziua nunţii să se reculeagă la picioarele acestei coloane de piatră fără graţie, însă impresionante. Şi mai ales, putem auzi bătând inima statuii. Cum mi se pare politicos să surâd nătâng la auzirea acestei glume amabile, una din gazde ne invită să ne apropiem de monument. Efectiv..."Bum bum! Bum bum!" O maşinărie plasată discret ne dă această iluzie. Inima Patriei Mamă bate pentru copiii săi.

Această amintire rezumă cu exactitate ce se întâmplă acolo. Frica şi neliniştea lăsate moştenire de Rusia, după trecerea ei, sunt asemeni micii maşinării: bine ascunse, dar vii, ca şi cum ar fi reale. Întreţinând iluzia realităţii. Un mecanism perfect care induce frica în sufletele credule...Culegerea de note de călătorie a lui Marc Capelle reuşeşte acest tur de forţă, de a ne face să simţim neliniştea care continuă să domnească după căderea Zidului de la Berlin: de la Bucureşi la Sofia, de la Baku la Budapesta, de la Harkiv la Chişinău. Imagini văzute prin prisma ochiului unui jurnalist care a trebuit să se schimbe, de dragul păcii, în emisar: colaborări culturale, şcolare, de muncă.

La o altă latitudine şi cu două decenii în urmă, un alt călător, atunci jurnalist acum profesor de jurnalism la Cluj, Ilie Rad, realiza cartografia în sens invers: cartea sa, "Peregrin prin Europa", ne aducea liniştea Vestului într-o Românie de abia trezită din comunism!

O carte ca un document. Reţin şi episodul Chişinău, amintire a unei vizite din 1998:

În capitala Moldovei acumularea de situaţii absurde şi complicate i-ar fi plăcut unui Alfred Jarry. (...) Dar, de fapt, cui poate servi o Moldovă înghesuită între România şi Ucraina, fără bogăţii, fără istorie, fără aliaţi?

Suntem cu adevărat în 2014, deci la 16 ani după, Moldova chiar a semnat acordul său de asociere cu UE, dar dacă războiul nu este la porţile sale, în Transnistria, de exemplu, este doar pentru că Rusia este puţin ocupată în altă parte. Aş termina, vreau, şi fără a mai arunca plumbul vinei pe umerii executivului de la Bruxelles, cu un alt citat:

Spre deosebire de români, polonezii nu spun niciodată imediat DA la propunerile occidentale. Ei se gândesc, discută, cer posibilitatea de a face o încercare mai întâi. Este evident că, deschişi de mai mult timp la lumea care îi înconjoară, nu pun pe un piedestal tot ceea ce vine din Franţa sau de aiurea.

Deci, ar trebui să citim cartea lui Marc Capelle pentru a deschide ochii forţaţi de altcineva? Cine ştie? Poate că nu. Poate că totul ar trebui priceput la un nivel foarte bazic:Estul este acel univers în care „este util să mergi la MacDo pentru a afla ce mai e nou prin oraş". Estul e acest loc fără dimineţi sigure. Foarte şi prea dureros de adevărat.