Epilog la o înscenare: un preşedinte deştept, dar degeaba

0
0

Preşedintele României este de felicitat în privinţa problemei CAS-ului iniţiat de premier, dovedind că este stăpân pe materie. Totuşi, premierul a fost atras într-o capcană, minuţios regizată, pentru a fi discreditat din nou. Consultări de ochii lumii, din care electoratul trebuia să înţeleagă că Băsescu poate fi un premier mai bun decât Ponta.

La acest moment artistic s-a adăugat o fiinţă fragilă, cu studii la Harvard,  care nu au nicio relevanţă în România, o ţară specială în Uniunea Europeană, care a exportat numai belele, controverse şi scandaluri la Brusel, cum spune preşedintele. Studiile în străinătate sunt bune, dar acestea nu prea ţin pasul cu realităţile dintr-o ţară comunistă, devenită peste noapte capitalistă, condusă cam de aceiaşi oameni.

Nu binele României a fost în discuţie, nu buzunarul peticit al românului a fost adevărata miză a întâlnirii celor trei actori aflaţi temporar la Palatul Cotroceni. În fapt, un preşedinte de ţară a vrut să-l filmeze pe premierul aceleeaşi ţări (aţi mai auzit de alte exemple asemănătoare pe mapamond? – s.a.), eventual tot cu o cravată bine dotată, apoi să dea pe post unele secvenţe în care premierul nu prea a fost în formă.

Ideea care s-a urmărit a fi indusă sună aşa: „Eu sunt şeful, eu îi chem să dea socoteală, eu sunt cel deştept, eu le dau lecţii, chiar dacă au ei studii pe la Harvard...”. 

Bătrânul marinar a câştigat partida, pe care a gândit-o temeinic. A urmărit ca din cuvintele sale să reiasă că îi pasă de popor, ca nu cumva acesta să sufere, cum s-a întâmplat de fapt mai ales de zece ani încoace, când tot el a fost preşedinte. Cine să-l mai creadă?

Este ciudat că preşedintele, dar şi cei din jurul său nu ştiu un lucru elementar: asemenea înscenări nu fac altceva decât să ducă la creşterea în sondaje a premierului, cu toate păcatele şi greşelile sale, nu la discreditarea lui, cum ar fi de aşteptat. Explicaţia e de nivelul grădiniţei: poporul român e milos. Când unul din doi mănâncă bătaie, acelaşi popor strigă şi se revoltă: „De ce dai, mă, în el?”, fără să mai analizeze dacă bătaia e meritată, sau nu.

Interlocutorii, s-a mai spus, nu au fost la înălţimea exigenţelor preşedintelui. Pe mine, însă, stăpânul micului, dar uriaşului vot la prezidenţiale, care poate schimba destinul unei ţări (dacă e să fie o oarecare concurenţă echilibrată), mă interesează un singur lucru: cât de credibil mai e preşedintele, cu tot profesionalismul lui, dar şi cu clasicele lacrimi ţâşnite ca la comandă, în repetate rânduri?

Dar şi cu toate dosarele controversate, cu promovarea unei fiice având probleme de comunicare, prin manevre la vedere, în Parlamentul European, care spun despre domnia sa că luptă împotriva fărădelegilor, dar nu şi în propria curte? Dar cu celelalte spuse, cu nenumăratele declaraţii care se bat cap în cap? Dar cu atâtea altele?

Suntem la sfârşitul celui de-al doilea mandat prezidenţial. Orice om în situaţia lui ar trebui să facă pace cu toată lumea, în mijlocul căreia se va întoarce, dar cu care s-a certat îndelung. Aşa procedează toţi liderii aflaţi în situaţia lui. Pe un alt palier, aşa procedează şi omul când simte că i se apropie sfârşitul, când se apelează la iertare şi împăcare.

Este celebru răspunsul lui Zaharia Stancu, un mare nobil al scrisului românesc, aflat la asfinţitul vieţii sale, la o întrebare banală de genul „Ce mai faceţi, maestre?”: „Ce să fac? Încerc să nu mă mai cert cu nimeni, deoarece nu mai am timp să mă împac..”.

Oare ce îl aşteaptă pe Traian Băsescu, fără imunitate, după un război pe care îl va duce, a precizat, până în ultima zi a mandatului? Sunt doar două posibilităţi: tot război sau pace, mai ştii?

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite