Emil Constantinescu - Omul-farsă

Găsesc într-unul dintre comentariile politice ale lui Mircea Cărtărescu reunite între copertele recent apărutului volum Peisaj după isterie (Editura Humanitas, Bucureşti, 2017) o interesantă, stimulatoare observaţie.

Şi anume că nefăcând nimic în vremea în care se aflau la putere spre a se adopta legea lustraţiei nişte incapabili ca Emil Constantinescu, Ciorbea, Diaconescu, Radu Vasile şi alţii eiusdem farinae sunt azi, în faţa istoriei, la fel de vinovaţi ca şi Iliescu sau Năstase de dezastrul care a urmat.

Nu îmi propun să mă ocup în rândurile următoare de vinovăţiile, altminteri de necontestat, ale unui Ion Diaconescu sau Radu Vasile. Mult mai mari şi mai consistente decât complicităţile şi spaimele întru neadoptarea unor acte legislative de natură să-i ţină departe de plăcerile şi beneficiile puterii pe foştii comunişti şi securişti reveniţi la butoane după o scurtă perioadă de regrupare eficient folosită spre a-şi reîncărca bateriile şi spre a se reorganiza astfel încât să fie pregătiţi spre a face faţă eficient noilor cerinţe în vederea propriei reuşite. Nu o fac pentru simplul motiv că Ion Diaconescu sau Radu Vasile, culpabili între altele şi pentru ieşirea din istorie a Partidului lui Iuliu Maniu şi al lui Corneliu Coposu, au părăsit cam demultişor această lume.

Neinteresantă mi se pare şi trista, tragica, ridicola figură a fostului prim-ministru Victor Ciorbea, el însuşi purtând o grea vinovăţie pentru felul în care şi-a încheiat existenţa PNŢCD, dar mai ales pentru rapida spulberare a speranţelor românilor după victoria din noiembrie 1996 a CDR fiindcă insul respectiv are, cel puţin în ultima vreme, decenţa de a nu mai infesta cu imunde apariţii televizate spaţiul public. Mulţumindu-se să îşi plătească imensele datorii din nemeritata leafă de avocat al Poporului. O demnitate pentru care s-a dovedit, cu o lăudabilă excepţie, complet nepregătit. Nedemn de-a dreptul.

Însă nu pot să manifest aceeaşi indulgenţă pentru fostul preşedinte al României, dl. Emil Constantinescu. Cel care, după ce a declarat patetic că l-a învins Sistemul, s-a dedulcit cu primirea a tot felul de foloase moralmente necuvenite. Şi care, de la începutul anului 2017, a avut câteva apariţii în spaţiul public de toată jena. Probându-şi şi nemernicia, şi nimicnicia. Începând cu un descalificant discurs ditirambic ţinut în onoarea actualului preşedinte al Senatului, insul cu probleme penale dar şi de gravă necunoaştere a limbii române, dl. Călin Popescu-Tăriceanu, pe care l-a omagiat când a fost declarat Omul politic al anului 2016 de Cotidianul lui Cornel Nistorescu. Continuând cu solicitarea în genunchi a unei recompense prilejuite de inventarea unui institut al cărui rost ar fi cercetarea Levantului pe care acelaşi domn Constantinescu l-a primit în custodie spre a-şi umple plăcut şi util, pe banii ţării, timpul liber, dar şi cu cadoul financiar cu care a fost miluit de guvernul României. Şi încheind cu alocuţiunea de la Congresul ALDE în care pretins anticomunistul Constantinescu i-a ridicat statuie, în stilul unui Dumitru Popescu-Dumnezeu sau al unui Emil Bobu, aceluiaşi domn Popescu-Tăriceanu. Pe care l-a comparat, delirant şi josnic, rizibil, caraghios pentru autorul comparaţiei, cu Margaret Thatcher sau cu Ronald Reagan

Linguşeala atroce, descalificantă a d-lui Constantinescu la adresa unui ins cu tendinţe anti-europene, aşa cum se dovedeşte a fi în vremea din urmă dl. Călin Popescu-Tăriceanu, este o dovadă peremptorie, cum spun juriştii, că fostul preşedinte al României reprezintă una dintre cele mai mari farse căreia i-au căzut victimă românii după 1989. Praful şi pulberea s-a ales din figura marţială, încă de pe atunci cu sugestii comice ale acestei copii caricaturale a lui Alexandru Ioan Cuza.

Farsă a cărei tristă realitate este confirmată de faptul că nimeni, dar absolut nimeni nu şi-a amintit în noiembrie 2016 că se împlinesc 20 de ani de la unul dintre cele mai dătătoare de speranţă momente din istoria postbelică a României.

Pentru această irosire a speranţei ar trebui să dea cândva seama dl. Emil Constantinescu. Avându-i în vecinătate pe inşi de aceeaşi speţă precum Ion Iliescu sau Adrian Năstase.

Arhi-celebra întrebare Domnule Iliescu, credeţi în Dumnezeu? îi joacă acum tristei figuri a acestui Don Quijote de România farsa de a se transforma în realitatea că nici el, nici Ion Iliescu nu par să aibă nici un Dumnezeu. Din contră.