Ecuaţia simpatiei

Un vorbitor în public trebuie să fie atent, printre altele, la tonul vocii şi la expresia trupului

Motto - Să plece cu ideile tale în cap şi cu tine în suflet! Cea mai frecventă scuză pentru lipsa de „talent” în comunicare este: „Eu sunt inginer. Nu le am pe astea cu fineţurile.”

De mai bine de 15 ani, de când am trecut în „privat,” provocarea mea este să găsesc formula “talentului”, ecuaţia prin care orice minte inginerească, ca a mea, găseşte sens şi repere în acest demers important în comunicare: Acela de a fi plăcut, simpatic.

Ca să înteleg mai bine, am început să ma autoanalizez în postura de “om în public”. De ce îmi place un vorbitor şi nu imi place altul?

Într-o conferinţă, înainte să apuce să vorbească, un domn m-a surprins prin mesajul pe care îl emitea corpul lui. Avea o poziţie căzută. Căuta puncte de sprijin, pe care nu le găsea. Îl simţeam ca o haină care ar avea nevoie de un cuier ca să stea dreaptă. Simţeam un strigăt disperat după un fotoliu moale cu braţe.

SFAT: când iesiţi în public, nu vă relaxaţi. Comunicarea este o muncă. Grea. Arătaţi publicului disponibilitatea de a depune efortul necesar în comunicare, pentru a-i transmite mesajul aşa cum îşi doreşte el.

După ce domnul în cauză a început să vorbească, fără microfon, am simţit că mă mai deranja ceva. Abia îi percepeam vocea. Această categorie, destul de largă, a celor cu voce stinsă, au impresia că ne-ar deranja dacă ar vorbi mai tare.

SFAT: Imaginaţi-vă că vocea ar fi o minge care vă poarta ideile. Nu o aruncaţi la mijlocul distanţei către public. Se va plictisi să tot sară să o prindă. Câtă rabdare vă trebuie cu propriul copil până înţelege jocul cu mingea? Publicul nu vă e mamă sau tată. Nu are atâta răbdare. Vorbiţi atât de tare pe cât o cere distanţa, mărimea publicului şi, nu in ultimul rând, ţineţi cont de ceea ce vă bruiază. Va trebui să treceţi peste zgomotele parazitare.

M-am mutat cu două scaune mai în faţă şi am reuşit cu greu să îi percep vocea. Dar asta nu înseamnă că înţelegeam ceva. Domnul în cauză, din dorinţa de a da cât mai multă culoare masculină vocii, vorbea foarte “în bas”. Mi-am amintit cum se aud discotecile vara de departe; un ritm de bas şi cam atât. Nu distingi muzica. Cam aceeaşi senzaţie îmi trezea şi vocea domniei sale. Auzeam parcă un zgomot continuu, dar mesajul ajungea greu la mine.

SFAT: Domnilor, mai ales, vocea de piept este un atribut important în estetica vocală şi are funcţia şi estetica ei, dar nu abuzaţi de ea, şi mai ales nu trageţi de voce în jos (muzical vorbind). Îşi va pierde întreaga energie iar impresia va fi de apatie. Aplicaţi regula grecilor antici, mpsura în toate. Vocea seamănă în privinţa asta cu un motor. Are putere, exprimă energie dacă este “turată”. În fond, nimeni nu ţipă după ajutor “în bas”.

Acest instrument perfect, vocea, are tot ce avem nevoie pentru comunicare. Totul este să îl lăsăm să îşi facă treaba cum ştie mai bine. Dacă nu v-aţi apuca să ajustaţi un Stradivarius cu flexul, nu umblaţi nici la voce “după ureche”. Dacă nu sună, înseamnă doar că nu ştiţi încă să o folosiţi. Sau, ca să fiu corect, nu mai ştiţi, pentru că în copilărie sigur vă suna vocea puternic şi cristalin. Ea e acolo, poate un pic şifonată şi umilită de educaţia inhibitivă primită, dar dornică să iasă iar la suprafaţă.

Tema de azi nu încape într-un singur articol. Am făcut un prim pas în descifrarea acestui secret al lui Polichinelle şi am găsit că ecuaţia noastră are deja trei variabile: atitudinea corpului, energia şi culoarea vocii.

CONCLUZIE: Un tonus corporal, o voce “vie” şi echilibrată sunt primele repere în a deveni plăcuţi.

Vă doresc vorbă frumoasă!