Dragi judecători, pensiile nu sunt păcatul vostru originar, dar nici mântuirea
0România trăiește în aceste zile o revelație morală: descoperim, cu o emoție șamanic-colectivă, că judecătorii au pensii mari, critica de exterminare a magistraților fiind făcută în spirit de turmă, sociologic à la Gustave Le Bon.
Guvernul joacă rolul cavalerului dreptății sociale, magistrații răspund cu argumente constituționale, iar românii asistă fascinant, cu aceeași plăcere cu care se uită la Insula Iubirii sau la un scandal de la Măruță. Nu înțeleg aproape nimic dar vor sânge.
Toată lumea vorbește despre principii.
Judecătorii trebuie plătiți bine. Nu fiindcă ar fi Dumnezei, ci fiindcă tentațiile sunt multe și rezistența e o resursă limitată. Un salariu și o pensie decentă nu garantează dreptatea dar un venit mic o alungă sigur.
Problema e că am ajuns să confundăm venitul cu virtutea - ca și cum integritatea ar avea un tarif de oră, ca la bordel.
Adevărata problemă nu e cât primesc acum, ci cum am ajuns aici.
Când statul român i-a invitat pe magistrați în sistem, nimeni nu s-a scandalizat de salarii, pensii sau sporuri. Era, să fim sinceri, o ofertă decentă într-o perioadă în care prea puțini își doreau roba. Nu a existat atunci nicio revoltă publică, nicio critică furinbundă despre „privilegii”. Oferta era pe masă și toată lumea părea de acord.
Aaaaa și să nu uit! Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor a fost adoptată în timpul guvernului Năstase, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 576 din 29 iunie 2004. Evident că după ani, magistrații, în intimitate, la vot, au fost mai mereu cu plăcuța suedeză…
Dar să revenim, ani buni mai târziu, ne prefacem surprinși că acea ofertă există.
Da, poate că statul a fost generos peste măsură, dar statul a făcut promisiunea! Este, cum s-ar zice, de prost-gust să te răzgândești după cincisprezece ani și să spui: „Ne-am uitat pe factură, e cam mult.”
Înțeleg frustrarea magistraților. Parțial o și accept.
Dar haideți să fim sinceri până la capăt: oferta s-a îmbunătățit singură, în timp, prin crearea de privilegii ex nihilo, și mai simplu, prin hotărâri judecătorești care au împins avantajele breslei peste ce-și asumase statul.
Și atunci, da, înțeleg și nemulțumirea altor categorii sociale. E greu să explici unui professor, vânzător sau medic că un sistem care își scrie singur propriile beneficii mai vorbește și despre „echitate”.
Dar să revenim la „Dumnezeire”
Să fim serioși: în multe săli de judecată, atmosfera e mai puțin despre „egalitate de arme” și mai mult despre „ierarhie de ton”.
Pe podium, Seniorul cu robă. Unii judecători privesc avocații de sus. În sală, avocații, uneori sunt pentru judecători doar niște petenți cu studii. E un teatru de gesturi mici, unde fiecare își apără orgoliul ca pe un drept constituțional.
Și undeva între aroganță și oboseală, respectul profesional moare încet.
Guvernul a descoperit brusc privilegile justiției pentru a salva PNRR și a decis să taie pensiile „speciale” ale magistraților.
Scopul? Nu doar o reformă, ci și o fotografie bună pentru o campanie de comunicare intitulată „Puterea Exemplului”. Politicienii au simțit că magistrații au intrat într-un oarecare oprobiu public.
Și aici vine partea pe care mulți magistrați nu o înțeleg sau se încăpățânează să o accepte: Nu veți câștiga dezbaterea publică așa cum vă comportați acum, arogant.
Indiferent cum se termină bătălia pe bani și pensii, eticheta de aroganță va rămâne.
De fiecare dată când vreun magistrat va gafa, unul singur, un caz izolat, reacția publică va fi dură pentru toată breasla.
Așa funcționează percepția: unul greșește, toți plătesc.
Și, din păcate, în războiul cu opinia publică, nu câștigă cel cu dreptatea în lege, ci cel cu gura mai mare.
Justiția noastră seamănă cu o orchestră în care fiecare cântă ce vrea, dar toți se cred dirijori. Politicienii se aud mai tare, magistrații se cred partitura, iar cetățenii… sunt doar acolo să plătească.
Demnitatea s-a amestecat cu orgoliul și s-a diluat în proceduri.
Independența s-a transformat într-un cuvânt magic care deschide uși, dar închide urechi.
Independența nu se apără prin comunicate. Se apără în tăcerea unei hotărâri bine scrise.
Iar respectul nu se cere cu ton grav, se câștigă prin comportament constant.
Dragi judecători, pensiile nu sunt păcatul vostru originar, dar nici mântuirea.
Dacă vreți respect, nu-l veți obține în comunicate și proteste, ci în fiecare minut din sala de judecată, acolo unde un om vine și speră că dreptatea chiar există.
Poate, într-o zi, justiția va fi mai puțin despre pensii și mai mult despre conștiință.
Până atunci, să nu ne mai certăm pe cine e mai sfânt. Că în povestea asta, dacă ne uităm atent, toți purtăm câte un mic păcat la rever....
Se încarcă comentariile...
