Dispărute în timpul vieții mele (7). Taxa de celibat

Aveam 23 de ani când am văzut pentru prima oară un stat de plată, o hârtie A4, cu tabele multe si cifrele aferente. Casiera m-a pus în temă cu „popririle”, cum se numeau biruile în timpul meu. Între ele se afla și taxa de celibat, pe care o plăteau toți prizăriții fără copii. 

Nu conta dacă erai căsătorit. Cine nu avea copii era considerat celibatar., mărginaș, de-a dreptul suspect.

Primeam salariul în două tranșe, la două săptămâni, adică „avans” și „lichidare”, la aceasta din urmă, veneau si taxele. Semnam statul de plată ceea ce însemna că sunt de acord cu toate opririle. Dacă nu-l semnai, nu-ți luai salariul. 

La un moment dat au apărut „fluturașii”, fâșii înguste cu numele tău, suma totală a salariului, taxele și asa mai departe. Nu mai vedeai alte nume, alte salarii. Erai doar tu, cu celibatul tău, o taxă împotriva indiferenței tale față de societate și față de idealurile ei atât de bine gândite. 

De altfel, nici nu se punea problema să recunoști că nu vrei copii. În schimb era indicat să te vaieți că nu-i ai ori, și, mai bine, să invoci diverse defecte anatomice și să aștepți ca lșumea să-ți arunce compătimiri.

Cu toate că nu era mare, mă enerva taxa asta, însă nu aveam cui să mă plâng, unde să protestez. O resimțeam ca pe o încălcare a drepturillor mele, intuiam vag că dacă e încălcat un drept, vor fi călcate în picioare și celelalte. Este de altfel principiul de bază al dictatorii, care îți îngrădește dorințele, îți amputează deciziile. Hotărăște în locul tău. 

Treceau zilele, iar mie îmi creștea o ceață în gât, la tiroidă, pâcla nemulțumirilor, devenită cu timpul clisă, șerbet otrăvit. 

Într-o noapte am visat-o pe Ferenike, ființă plăpândă, cum sunt toți monștrii, venită în vizită, ca să-mi bage în sânge o doză  de morfină, un ser extras special de la zeii perfizi. Nu vorbea, dar îmi spunea totuși, aruncându-și cu indiferență cuvintele în mintea mea. Ferenike era de părere că c-ar fi mai bine să zic merci și să-mi văd mai departe de viață, așa cum era, strivită de plăcerile unor oameni față de care nu aveam niciun strop de respect. Putea să fie mai rău, exact asta zicea mereu, și odată cu ea, cam orcine, încât mi se făcuse lehamite de acest „și mai rău”, ca atunci când înveți pe de rost o frază și ești în stare s-o spui și-n somn, fără să te mai gândești la sensul ei, la nunațele ascunse în tonuri ori la micile realități care îl animă pe vorbitor. Putea să fie mai rău, așa că dă-o dracu de taxă de celibat, spunea Ferenike, dispărând, ca de obicei, în pânzișul din vise. 

Și chiar am lăsat-o. Am plătit mai departe taxa de celibat, un mic tribut pentru una dintre libertățile mele, până în 90, când a dispărut fără veste, s-a dizolvat în zilele astăzi amestecate, de după dispariția drapelelor roșii.