Diplomație nucleară în Orientul Mijlociu: Gambitul american și oportunitatea iraniană

Foto credit: Dmitriy Prayzel/Shutterstock

Context

În 8 mai 2018, președintele Donald J. Trump a retras unilateral Statele Unite din acordul nuclear (JCPOA) semnat în 14 iulie 2015 de membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și Germania cu Iranul. Timp de șase luni după decizia administrației americane, Republica Islamică a continuat să respecte prevederile acordului, însă reimpunerea unui nou regim de sancțiuni – ‚presiune maximă’ –, incapabilitatea celorlalți semnatari ai JCPOA (Franța, Marea Britanie, Germania, China și Rusia) de a convinge Iranul să nu depășească limita de îmbogățire a uraniului prevăzută în acord (3.67%), precum și retragerea firmelor occidentale din Iran (Airbus, Boeing, TotalEnergies, Peugeot) ca urmare a noilor sancțiuni, au transformat acordul într-un instrument vetust. Nici Donald Trump, care a promis că va negocia un ‚acord mai bun’, nici succesorul acestuia, Joe Biden, nu au reușit să convingă regimul de la Teheran să negocieze din nou sau să revină în conformitate cu prevederile JCPOA. Astfel, Iranul a continuat procesul de îmbogățire a uraniului până la 60%, cu posibilitatea de a ajunge la o puritate de 90%, foarte aproape de gradul necesar pentru obținerea capabilității nucleare.

Odată cu revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, una dintre prioritățile declarate ale noii administrații a fost reluarea diplomației nucleare cu Teheranul, în vederea negocierii unui nou acord, însă de data aceasta în format bilateral. După un dialog la distanță și un schimb de scrisori, reprezentanții Americii și ai Iranului s-au întâlnit pe 12 aprilie la Muscat, tot acolo unde echipa de negocieri a lui Barack Obama a reușit să securizeze primul acord nuclear.

Discuțiile din capitala Omanului au durat aproximativ două ore iar partea americană a descris discuțiile ca fiind „pozitive și constructive”, scopul acestora fiind de a  „rezolva diferențele dintre cele două națiuni prin dialog și diplomație”; ministrul de externe al Iranului, Abbas Araghchi, a declarat că cele două părți au discutat despre viitorul programului nuclear iranian și despre posibilitatea ridicării sancțiunilor, acestea fiind considerate aspectele critice ale negocierilor. Această primă rundă a discuțiilor a fost intermediată de oficialii de la Muscat, iar la finalul întâlnirii, Steve Witkoff și Abbas Araghchi au avut o discuție directă, în prezența lui Badr Albusaidi, ministrul de externe din Oman.

Reprezentantul american pentru Orientul Mijlociu Steve Witkoff (stânga) și ministrul iranian de externe Abbas Araghchi. Sursă foto: Evelyn Hocksteinamer Hilabi/AFP via Getty Images.

Care sunt șansele ca un nou acord să fie agreat și care vor fi prevederile acestuia, ce linii roșii ar impune de data aceasta cele două părți și ce este diferit acum față de 2014, atunci când americanii și iranienii au avut ultimele discuții directe la Istanbul – sunt doar primele întrebări dintr-o listă mai lungă pe care întreaga comunitate politică și analitică internațională și le pune după întâlnirea din 12 aprilie.

Gambitul american

Întâlnirea de la Muscat a avut loc pe fundalul unor conflicte în desfășurare în Orientul Mijlociu: războiul Israelului din Fâșia Gaza, declanșat de atacurile teroriste ale grupării Hamas din 7 octombrie 2023, campaniile de bombardare americane asupra rebelilor houthi din Yemen și incursiunile militare israeliene din Liban și Siria. De asemenea, prezența unui portavion american și a unor bombardiere B-2 în regiune este un avertisment direct pentru Iran. Însă este foarte puțin probabil ca SUA să înceapă un conflict militar direct cu Iranul, deși, la fel ca toți predecesorii săi, și Donald Trump a declarat că „toate opțiunile sunt pe masă”.

Un război convențional ar fi imposibil de câștigat fără costuri imense pentru toate părțile implicate, ar putea arunca regiunea într-un haos prelungit și ar deturna întreaga strategie americană, regională și globală, pe care Donald Trump încearcă să o contureze în cei patru ani foarte scurți pe care îi are în față, ca președinte al SUA. De altfel, numeroase simulări ale planificatorilor și strategilor militari americani, arată că un război direct cu Iranul ar implica peste 1.5 milioane de soldați, costuri umane și financiare imense și ar putea deveni „mama tuturor dezastrelor americane”. În plus, dacă operațiunea militară ar eșua, credibilitatea americană ar fi subminată și, ulterior, s-ar declanșa o cursă mai rapidă a Iranului spre înarmarea nucleară.

Astfel, de la George W. Bush până în prezent, toți președinții SUA au căutat soluții alternative pentru a împiedica Republica Islamică să atingă postura de ‚stat nuclear’. Diplomația, atacurile cibernetice (Stuxnet), asasinarea oamenilor de știință din domeniul nuclear, sancțiunile economice, izolarea internațională – toate opțiunile au fost explorate. Primul succes real a fost obținut în 2013, odată cu agrearea unui acord intermediar (JPOA). Forma finală a acestuia – JCPOA – a devenit apoi cel mai strict instrument de monitorizare și verificare a activităților nucleare ale unui stat semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleară.

Decizia lui Trump de a relua procesul diplomației nucleare cu Iranul reprezintă o inversare a strategiei adoptată în primul său mandat, dar mai ales o încercare de a corecta greșeala tactică și consecințele retragerii din JCPOA.

Mai mulți factori sugerează că impulsul diplomatic al președintelui Donald Trump ar putea avea succes.

În primul rând, ambele părți au stimulente puternice pentru a ajunge la o înțelegere. În ciuda schimbului agresiv de replici (aproape o normalitate în toate ‚dialogurile’ americano-iraniene de după 1979) și a poziționărilor militare, Trump nu își permite un alt război major în Orientul Mijlociu. Promisiunile electorale ale actualului președinte au fost construite în jurul conceptului de ‚pace’ și de repatriere a trupelor americane. De asemenea, personalități influente ale MAGA, precum Tucker Carlson, Steve Bannon și alții, s-au declarat ferm împotriva unei intervenții militare în Iran.

În al doilea rând, gambitul american nu se mai subscrie exclusiv strategiei regionale israeliene. Disponibilitatea lui Donald Trump de a acționa independent de cerințele premierului Beniamin Netanyahu, poate fi un element-cheie pe parcursul negocierilor inițiate în data de 12 aprilie. De la începutul anilor 1990, liderii israelieni s-au opus ferm oricărui tip de angajament diplomatic american cu Iranul, militând pentru opțiunea militară. Însă cea de-a doua vizită a premierului israelian la Washington de la inaugurarea noii administrații Trump a avut parte de un moment inedit: Netanyahu a acceptat pentru prima oară din 1996 până în prezent, public, ideea unei soluții obținute pe cale diplomatică. Poate fi o victorie a administrației Trump, care caută să își recupereze politica externă americană a Orientului Mijlociu din ‚mâinile’ lobbiștilor și ale adepților războiului, sau o capcană întinsă Iranului, care, cu siguranță, nu va accepta un acord cu sumă zero după modelul libian (o trimitere spre abordarea administrației George W. Bush din 2003 față de programul nuclear al lui Muammar Gaddafi). De altfel, Witkoff a pledat pentru o abordare bazată pe o verificare strictă, așa cum a fost gândită și agreată prin JCPOA, de către fostul președinte Barack Obama. Acest tip de acord accentuează limitarea și inspectarea programului nuclear iranian, și nu eliminarea completă a acestuia. Iranul a acceptat un astfel de cadru înainte și și-a semnalat disponibilitatea de a face acest lucru din nou.

În al treilea rând – și poate cel mai important – Teheranul pare convins că președintele Donald Trump își dorește cu adevărat un acord și este dispus și capabil, spre deosebire de predecesorul său, să ofere o reducere semnificativă a sancțiunilor pentru a-și atinge scopul. O înțelegere cu partea americană ar oferi Iranului un avantaj semnificativ. Pentru prima oară după 1979, oficialii iranieni semnalează în mod deschis că doresc mai mult decât o simplă ridicare a sancțiunilor pentru a relua comerțul cu Europa și Asia și vor să facă afaceri direct cu SUA. Cu doar câteva zile înainte de debutul noilor negocieri nucleare, președintele iranian Masoud Pezeshkian a declarat a declarat că liderii Republicii Islamice nu au obiecții împotriva investitorilor americani care ar dori să facă afaceri în țară, dar se opun ferm oricăror încercări de schimbare a regimului sau interferențelor străine. Cu doar câțiva ani în urmă, aceasta ar fi fost o linie roșie pentru regimul de la Teheran care se temea că influența economică a SUA ar legitima moderații iranieni și ar eroda controlul conservatorilor. Luând în considerare și acest aspect, Teheranul nu doar că ‚vorbește’ limba lui Trump, dar și recunoaște că a învățat o lecție critică: scutirea de sancțiuni secundare – ridicarea restricțiilor asupra companiilor străine care investesc în Iran – este aproape irelevantă în lipsa reducerii sancțiunilor primare, cele care împiedică firmele americane să se angajeze în investiții și afaceri directe în Republica Islamică. Prin JCPOA urmau a fi eliminate doar sancțiunile secundare, astfel încât retragerea lui Trump din acesta în 2018 nu a iritat comunitatea de afaceri din SUA care, la acea vreme, nu avea niciun interes în păstrarea sau salvarea acordului.

Având în vedere avansul tehnologic și științific obținut de Iran, foarte probabil cu ajutorul Rusiei, reducerea sancțiunilor primare ar putea fi pârghia-cheie de care Donald Trump are nevoie pentru a obține agrearea unui acord sustenabil. Însă la fel de adevărat este că neîncrederea reciprocă profundă nu va dispărea în curând, iar Teheranul se va lupta să negocieze cu președintele american care a ordonat asasinarea generalului Qassem Soleimani în 2020 și a renunțat unilateral la JCPOA în 2018. De asemenea, noua variantă, dacă va fi agreată, ar putea fi condiționată de către partea iraniană de o prevedere care împiedice următoarea administrație americană să se retragă din noul acord. Cu toate acestea, în ciuda riscurilor și a timpului scurt pe care Trump îl are la dispoziție, perspectivele pentru soluția diplomatică par a fi cele mai promițătoare din 2013 până în prezent.

Oportunitatea iraniană

Este greu de găsit un exemplu similar Iranului care să fi pierdut atât de multă influență într-un timp atât de scurt. Până de curând, Republica Islamică era cel mai important actor regional din Orientul Mijlociu, mai influent decât Egiptul, Israelul, Arabia Saudită sau Turcia. Cu toate acestea, în doar câteva luni, edificiul influenței iraniene s-a prăbușit, în special sub asaltul acțiunilor militare israeliene. Iranul este mai slab și mai vulnerabil decât a fost în ultimele decenii, probabil de la războiul de opt ani cu Irakul sau chiar de la revoluția din 1979.

Această slăbiciune a redeschis dezbaterea despre modul în care SUA ar trebui și ar putea să abordeze provocările reprezentate de Teheran. Unii observatori văd în acest moment o oportunitate prin care toate dimensiunile influenței iraniene ar putea fi îngrădite, de la capacitățile nucleare, la activitățile sale regionale maligne, până la o posibilă încercare de schimbare de regim. Însă experiențele anterioare îndeamnă spre o abordare atentă a acestui moment unic, întrucât un posibil eșec ar putea genera un puternic sentiment naționalist la nivel societal și o încrâncenare și mai mare a conducerii de la Teheran. Problema nu sunt doar obiectivele, ci prioritățile, deoarece compromisurile vor fi inevitabile în orice proces de negociere. Iar când vine vorba de mijloace, nu este vorba despre alegerea diplomației în defavoarea coerciției, sau invers, ci despre secvența și modul în care cele două strategii ar putea fi combinate.  Criza nucleară iraniană a început în 2002, iar unele dintre aspectele acesteia au rămas nerezolvate până în prezent. Dintre cele cinci strategii abordate de atunci până în prezent – un atac preventiv, coerciția prin intermediul regimului de sancțiuni, acțiuni de sabotaj ale programului nuclear, alternativa de a co-exista cu un ‚Iran nuclear’ și opțiunea diplomatică, doar cea din urmă și-a dovedit, într-o oarecare măsură, eficiența.

Paradoxal, în contextul actual, Iranul se află într-o postură de negociere mai favorabilă decât era în 2003, sau chiar în 2013. Chiar dacă economia țării a fost grav afectată de sancțiuni și Teheranul și-a pierdut nu doar o parte importantă a avanpostului militar din Liban, gruparea Hezbollah, ci și pe unul dintre cei mai importanți aliați regionali, fostul președinte sirian Bashar al-Assad, Iranul a reușit din 2021 până în prezent să încheie două parteneriate strategice cu China și Federația Rusă – în 27 martie 2021, respectiv 17 ianuarie 2025 –, să reia relațiile diplomatice și economice cu Arabia Saudită în 2023 și cu Egiptul, în 2024. De asemenea, mai păstrează suficientă influență în Yemen, Irak și Liban, iar relațiile cu Emiratele Arabe Unite și Qatar îi oferă o anumită siguranță geopolitică regională.

Totuși, un refuz sau ridicarea pragului de negociere cu SUA la un nivel maximal, ar fi o lipsă de viziune strategică pentru elita politică de la Teheran. Această oportunitate de reintegrare în sistemul diplomatic și economic internațional, pe care administrația Trump pare hotărâtă să o acorde Republicii Islamice, este una pe care regimul iranian nu își poate permite să o trateze superficial, cel puțin din două motive.

În primul rând, guvernul este supus unei presiuni interne imense, influența și legitimitatea sa fiind grav erodate în ultimii ani. Moneda iraniană s-a depreciat foarte mult, prețurile la energie afectează segmentul cel mai vulnerabil al societății, incidentele provocate de milițiile Basij (soldate chiar cu moartea unor tinere femei care nu au respectat ‚codul vestimentar’) și finanțarea grupărilor fidele regimului, în detrimentul unor investiții interne, au provocat numeroase proteste începând cu anul 2017. De altfel, cultura revoluționară iraniană este una bine conturată în ADN-ul societății care, chiar după îndepărtarea regimului Pahlavi în 1979, nu a încetat să își manifeste public nemulțumirile față guvern sau reprezentanții acestuia.

În al doilea rând, din perspectiva Teheranului, cel mai important obiectiv ar fi păstrarea sistemului creat de revoluția din 1979. Astfel, în acest scop, și în trecut au fost făcute compromisuri sau ajustări strategice: în 1988, ayatollahul Ruhollah Khomeini a acceptat încheierea războiului cu Irakul, fără ca Iranul să fi obținut victoria, o decizie pe care fostul lider Suprem a comparat-o cu consumul de otravă; în 2016, autoritățile iraniene au eliberat un grup de militari americani care fuseseră luați prizonieri în apele teritoriale iraniene, chiar cu cinci zile înainte ca administrația Obama să ridice primele sancțiuni împotriva Republicii Islamice, ca parte a respectării prevederilor din JCPOA; iar în decembrie 2024, Consiliul Național de Securitate al Iranului a întrerupt punerea în aplicare a controversatei „legi a hijabului și a castității”, ca urmare a protestelor provocate de moartea tinerei Mahsa Amini, în septembrie 2022.

Astfel, conducerea Iranului, conștientă de oportunitatea oferită de noul context regional și internațional, a răspuns mesajului electoral al lui Donald Trump printr-un articol publicat în decembrie 2024, în revista Foreign Affairs de fostul de ministru de externe, Javad Zarif. Acesta sublinia că „este un moment istoric pentru stabilitate pe care lumea nu ar trebui să-l irosească. (...) Teheranul cu siguranță nu o va face. Iranul și Statele Unite au un interes reciproc în abordarea cauzelor subiacente ale tulburărilor regionale.”

Concluzii: oportunitățile strategice nu sunt eterne

Miza unui acord cu Iranul pare să fie mai mare ca oricând, deoarece ceea ce se va decide în lunile următoare va avea implicații majore nu doar pentru Orientul Mijlociu, ci și pentru restul lumii, inclusiv pentru piețele energetice și pentru controlul transferului de tehnologie dintre Moscova și Teheran. Pentru SUA, acordul ar putea contribui la determinarea măsurii în care mult discutatul pivot asiatic ar putea fi implementat, deoarece stabilizarea Orientului Mijlociu ar permite administrației americane redirecționarea resurselor militare în regiunea Indo-Pacific, pentru a întări strategia de descurajare a Chinei.

În ceea ce privește Iranul, programul său de rachete balistice, ridicarea sancțiunilor și păstrarea programului nuclear civil sunt liniile roșii de la care oficialii iranieni declară că nu vor abdica. Dar dacă negocierea unui nou acord îmbunătățit ar fi asemănător cu ceea ce a făcut Trump atunci când prima sa administrație a negociat cu Mexic și Canada pentru a înlocui Acordul de Liber Schimb din America de Nord cu Acordul SUA-Mexic-Canada, guvernul de la Teheran ar putea face anumite concesii. De asemenea, diplomații iranieni vor încerca în următoarele întâlniri să limiteze discuțiile la problemele nucleare, deoarece există teama că atunci când vor debuta adevăratele negocieri, americanii vor începe cu o problemă, iar la final vor dori „întregul magazin, nu doar frânele programului nuclear”.

Momentan SUA și Iranul se află pe teritoriul tatonărilor. Următoarea întâlnire va avea loc pe 19 aprilie, intermediarii fiind tot diplomații din Oman, însă într-o altă locație. Însă procesul real și primele rezultate vor apărea abia atunci când cele două părți vor negocia direct. Atât Iranul cât și SUA sunt interesate în agrearea cât mai rapidă a unui acord, iar acest lucru ar putea fi posibil și datorită modelului existent, semnat în 2015.

Însă oportunitățile geopolitice, spre deosebire de diamante, nu durează pentru totdeauna. Astfel, din acest motiv, dar și datorită unei anumite presiuni a timpului sub care se află ambele părți – iranienii vor ridicarea cât mai rapidă a sancțiunilor, iar americanii vor să vadă un plafon pentru programul nuclear iranian și o primă reușită palpabilă de politică externă a actualei administrații – există o șansă reală ca cei implicați în proces să încerce să profite de acest momentum. Dezavantajele unui eșec diplomatic ar afecta nu doar Iranul și regiunea Orientului Mijlociu, ci și administrația Trump, care este încă în proces de reglare și de căutare a celei mai potrivite și eficiente strategii pentru numărul mare de dosare externe deschise în mai puțin de 100 de zile de la investire.

Dr. Ioana Constantin-Bercean este expert LARICS.