Dilema cu poza în CV a candidatului nefrumos

Am citit milioane de comentarii legate de poza din CV, şi mai toate, aproape fără excepţie, arată că semnatarii lor cred că angajatorul se uită la poză şi îi cheamă la interviu pe cei frumoşi, iar pe cei urâţi îi dă deoparte. Pare logic şi nu e de mirare ca un începător să gândească altfel, însă le vezi în egală măsură şi la oameni cu salarii foarte mari.

Şi nu poţi să nu te întrebi cum de au ajuns ei acolo dacă nu ştiu câteva principii de psihologie elementară şi cum funcţionează mintea unui manager în postura de a face o recrutare pentru departamentul său pentru compania lui. Nu numai că nu ştiu care e rolul pozei în CV, ci crezând că lucrurile sunt exact pe dos decât în realitate, le şi fac astfel, în consecinţă.

Nu-mi aduc aminte că, în 30 de ani de când fac recrutare, să fi întâlnit un caz în care angajatorul să-mi fi spus că nu vrea să-l cheme pe unul la interviu pentru că e urât şi că vrea să-l cheme pe altul fiindcă e frumos. Şi nici să-mi fi pus acest criteriu în descrierea profilului. Niciodată. Că frumuseţea şi nefrumuseţea au avut un rol mai târziu, în discuţiile faţă în faţă cu intervievatorul, conştient sau subconştient de fiecare parte, e altă discuţie, pentru alt articol.

Importantă este prezenţa sau absenţa pozei din CV, nu despre CUM ARATĂ cel în cauză. Fiindcă rolul principal al pozei din CV nu este să-ţi arate înfăţişarea, cum cred mulţi, ci altul, să transmită nişte semnale. Iar dacă ştii să controlezi şi să orientezi aceste semnale în direcţia dorită de tine, ai un avantaj care te poate face să sari în fată mult peste rând. Cu sublinierea că ceea ce scriu eu aici funcţionează doar în în cazul recrutărilor pentru poziţiile din vârf, la cele de începători sau chiar de mijloc sunt alte mecanisme care se declanşează şi lucrurile se fac altfel. Însă puţini ştiu asta.

Cei care nu arată bine, sau cred ei asta, după criteriile lor, se gândesc că ar fi mai bine să nu-şi pună o poză. Pare logic la prima vedere, doar că asta e deja un prim semnal pe care-l trimiţi: nu am curajul să-mi pun poza, ştiu că nu arăt bine (făcându-l uneori pe cel care ţine CV-ul în mâna să-şi imagineze că eşti şi mai urât decât eşti), sunt sigur că te laşi influenţat de înfăţişare şi uiţi, sau chiar nu ştii deloc ce e relevant şi ce nu pentru firma ta etc.

Dar, fără îndoială, cel mai important semnal este acela că ţi-e lene să-ţi faci o poză bună, care să te pună în valoare. NU EXISTĂ un om atât de urât pe lume, pe care un fotograf iscusit (sau chiar urâtul singur, cu ce tehnologie avem acum) să nu-l poată face să arate bine într-o poză, expresiv, să producă o impresie bună sau chiar puternică. Mai ales dacă ştie şi toate subtilităţile legate de îmbrăcăminte şi fundal: culoarea, modelul şi textura cravatei, a costumului, cămaşa albă, cămaşa cu dungi, cu pătratele etc. etc. Dacă nu ai făcut-o înseamnă că nu vrei! Şi de ce nu a vrut să facă urâtul efortul acesta? C’est un tres bon question, cum ar zice bunul meu prieten PY…

Au băieţii din FHM şi din Men’s Health mai multe şanse să fie chemaţi la interviu sau chiar să ia jobul de top management? Eu nu am observat asta până acum şi nici nu cred. Am făcut mii de recrutări în 30 de ani şi i-am urmărit cu atenţie pe angajatori, pentru că de la ei îmi iau salariul şi am întotdeauna grijă să le dau ce vor şi ce le trebuie. Angajatorii nu sunt atât de proşti pe cât îi cred candidaţii. Managerii ştiu ce e bine şi ce nu e, şi pentru ei şi pentru organizaţie. Dacă acestea două nu coincid, nu e pentru că managerul e prost, ci din alte motive.

Dar să mergem şi mai departe cu raţionamentul: se poate ca un urât să aibă un avantaj în faţa unui frumos? Da, nu numai că se poate, dar se şi întâmplă adesea! Vorbesc despre un urât inteligent acum, desigur, care s-a străduit să afle toate subtilităţile interacţiunilor umane, şi le-a şi înţeles după ce le-a aflat. Şi nu vorbesc acum numai despre decidenţii care consideră – şi nu doar intuitiv sau speculativ – că un nefrumos va face mai multe eforturi pentru a-şi compensa handicapul.

Da, în recrutarea pentru poziţii înalte, unde cauţi întotdeauna oameni puternici, există un mecanism care funcţionează foarte precis şi eficient – principiul handicapului, cel cu semnalele costisitoare. Să nu încerci să-ţi ascunzi un “handicap” pe care alţii se dau de ceasul morţii să-l pitească, să te porţi natural şi dezinvolt cu el la vedere, îi face pe cei din jur să se gândească instinctiv că sigur ai nişte atuuri mult mai puternice care te fac să fii atât de sigur pe tine, să-ţi asumi cu zâmbetul pe faţă ceva ce pe alţii îi îngrozeşte. Ştie el ceva ce noi încă nu am aflat, se bazează pe ceva, că nu pare prost deloc… :)

Vă mai aduceţi aminte de studentul urât din facultate care umblă în pantaloni scurţi şi cu tricoul rupt când noi strângeam bănuţ cu bănuţ luni de-a rândul ca să ne luăm vreo cămaşă la modă şi geacă din Regie? Dar cu el făceau sex toate colegele, pe când noi… mă rog… Aşa şi cu candidatul urât.