Despre şoaptă

Ce ne face să vorbim în şoaptă când suntem în doi, într-o intimitate erotică? Ce atavism se declanşează ca un reflex – trecând spontan, fără să băgăm de seamă, la un cu totul altul registru sonor, la sunetul slab, aproape surd, audibil doar de către o ureche proximă?

Ce ne împinge să trecem, în actul dragostei, al mângâierii preludice sau al postludiului, de la vorbit la şoptit, de la cuvânt la murmur? Să fie doar o anticipare, o pregătire (respectiv, o prelungire, o remanenţă) a terenului unde limbajul se dezagregă, unde vocabularul se dezarticulează, unde logos-ul este detronat? Să fie şoapta o trecere tiptilă a graniţei cu pre-umanul, cu non-verbalul?

Sau cuvântul rostit clar este prea contondent, prea colţuros, prea tăios, cerându-se înmuiat, şlefuit, îmblânzit, vătuit, capitonat întru înmlădierea cu  frângerile trupurilor ce stau să-şi diafanizeze contururile? Şoapta face culcuş dintr-un limbaj care, transportat ca atare din uzanţa lui cotidiană în interiorul unui „discurs îndrăgostit” ar fi ca un pat de cuie sub Eros şi Psyche...

Toate aceste conjecturi nu ne împiedică să încercăm şi o altă deschidere antropologică spre originea şoaptei. Să reconstituim deci, cu puterea imaginaţiei, timpurile şi condiţiile societăţii primitive, în esenţă colective, gregare, ante- şi anti-individuale. Filonul simian este încă suficient de gros pentru extracţiile promiscuităţii... Toată lumea vede pe toată lumea, toţi sunt ţinuţi sub observaţie de către toţi ceilalţi. Înainte de a fi lup, omul este priveghetor pentru om. Umanitatea, la începuturile ei, fiind exclusiv socială, este de o insurmontabilă transparenţă, o infernală panoramă. Nici un spaţiu privat, personal, comunicările sunt publice sau nu sunt deloc, aşa cum încă mai putem vedea la triburile primitive, câte au mai rămas.

Limbajul este mai întâi limbaj public, comun. În asemenea împrejurări trebuie să fi străfulgerat şoapta, rostirea care transfigurează, paradoxal, comunicarea într-un act privat, într-o vorbire-în-doi, exclusivă, intenţionat inaudibilă celorlalţi congeneri. Că este ulterioară vorbirii o arată faptul, dovedit ştiinţific, că şoptirea presupune un efort penibil pentru corzile vocale. Vorbirea normală este cu voce tare, şoapta este o abnormitate, o denaturare a limbajului.

Spaţiul privat – şi poate însăşi ideea de proprietate – izvorăşte din acest original act de limbaj, din această trasare a unui hotar invizibil – dar nu mai puţin impenetrabil – între doi oameni şi toţi ceilalţi. Şoptirea este prima casă individuală a omului şi a rămas, probabil, singura casă individuală a omului – zeci sau sute de mii de ani de gregarism, într-o lume colectivă unde oamenii nu pot rămâne singuri, nu pot trage perdelele şi nu pot închide uşile decât scăzându-şi până la minimum intensitatea glasului...

Prin şoaptă decupăm în spaţiul public o zonă a relaţiei Eu-Tu. Şoapta este contemplativă – în sensul vechi al lui contemplatio: conjugă, într-un plan pe care ea abia îl face posibil, elemente disparate în planul fizic, aflate la distanţe astronomice unele de altele. În sotto voce, indivizii speciei sau ai grupului devin persoane; unitatea socială – întemeiată pe separarea atomilor ei – este contrazisă, dezminţită de relaţia personală: şoapta este mărturia conştiinţei acestei devianţe.

Şoapta ţine într-adevăr de acustica unei transgresări. Dar, prin ea, nu călcăm – aşa cum încă puteam crede la începutul acestor rânduri – hotarul spre pre-uman şi non-verbal, spre dezagregarea individualităţii – ci tocmai hotarul dintre gregarism şi relaţia personală - de sorginte erotică, unde „Eu” este, reluând cuvintele lui Martin Buber, corelativul lui „Tu”. Eu şi Tu apar simultan ca termeni, inseparabili, ai relaţiei dintre ei. La începutul acestei noi lumi, pe deplin umane, a fost Şoapta. 

De aceea şi azi, în epoca „spaţiului personal”, a dreptului la proprietate, a inviolabilităţii domiciliului – reflexul vorbirii în şoaptă se activează în mod spontan în condiţiile intimităţii erotice. Fosilă vie a unui comportament auroral, şoptirea reiterează mereu scenariul originar al emergenţei relaţiei personale. E o întrebare ce rămâne să fie pusă dacă, pornind de la această înţelegere a şoaptei, nu putem privi, în lumina unei procesiuni a modulaţiilor ei, întemeierea abisală a secretului şi a complotului...