Despre concedii, instinct de conservare şi Nicolicea

Mai sunt trei luni până la concediu şi brusc îţi dai seama că ceva periculos se petrece lângă tine. Vezi privirea aia fixă de „curăţătoreasă“ în serie. Arunci rapid tot ce nu îţi trebuie pe fereastră şi o întrebi cu tupeul omului care ştie că oricum nu mai e nimic de pierdut.

-         Ce faci, floricica sufletului meu? Ce te nelinişteşte, zână incomprehensibilă a universului meu?

-         Faci mişto? Îţi baţi joc de mine? Tu nu vrei să mergem în concediu? Zi drept!

Te cruceşti elegant în capul tău şi pui faţa aia de bou incapabil să priceapă de ce Codrin Ştefănescu este om, Olguţa ministru, iar tu, nemernicul pământului, soţul ei.

-         Nu, buburuză, trăsni-l-ar DNA pe Şova, dar-ar seceta în Belina şi beteagul în Nicolicea, cum să fac eu mişto? Sigur că vreau în concediu, că doar ce e mai plăcut decât să vizităm în neştire toate pietroaiele, magazinaşele, muzeele şi bisericile în timpul campionatului mondial de fotbal, atletism sau baschet?

-         Băi, băiete, tu râzi de mine?

Hotărăşti că nu vrei să dormi pe canapea şi îi ceri scuze. Desigur că te gândeşti că e nebună că se apucă să facă bagajele de pe acum, dar instinctul de supravieţuire funcţionează brici. Ai vrea să o întrebi dacă se gândeşte să facă şi antrenamente de zbor şi dacă e nevoie să o ajuţi să mute mobila pentru a alerga cu mâinile deschise prin casă făcând ca Boeing-ul ăla 737 cu care o să zburaţi în 90 de zile, dar nu ai curaj.

-         Nu, greieraş, ştii că eu mă comport cam aiurea în condiţii de stres…

-         Deci te stresez! Eu te stresez pe tine! Eu, care…

Te gândeşti pentru o clipă să sari pe fereastră. Staţi la etajul doi, ai ceva ADN comun cu al păsărilor, dacă eşti şi un pic mai negru, ca în cazul meu, ai şi stereotipul social în favoarea ta. Oricum, cel mult un picior în ghips – merită riscul. Ghinionul e că tocmai începe meciul cu Real şi ai pus şi berea la rece.

Creierul intră în colaps şi începi să te bâlbâi. Ţi-ai pune şi pene în fund, numai să scapi de furia zgripţuroaicei care o bântuie pe pufuleţul vieţii tale. Brusc, te loveşte inspiraţia.

-         Doamne, dar ce ai slăbit!

Nu ştie ce a lovit-o, dar măcar i-ai închis gura. Antrenamentele alea de comunicare în situaţii tensionate par să funcţioneze.

-         Da, iepuraş, nu ştiu ce ai făcut, dar arăţi mai bine decât acum 20 de ani!

Desigur, te bazezi că ai un paratrăsnet solid la bloc, că ai şi pe una care lucrează la Antena 3, şi un producător de la RTV. Apoi te gândeşti că mai ai timp să treci la religia musulmană, că doar profetul lor a zis că minciunile pe care le spui nevestei în scopul de a nu o face nefericită sunt de bine.

Se uită luuuuuuuuuung la tine. Tu te gândeşti rapid la Monica Belluci de acum 20 de ani şi zâmbeşti cu încredere.

O ajuţi să împacheteze. La un moment dat se uită lung la tine şi te întreabă:

-         Era Gandhi ştirb?

Piticii zburdă şi îţi şoptesc să îi spui că avea o carie la premolarul stâng, o plombă la incisivul drept şi lipsă două măsele, dar că asta era nimic pe lângă problemele cu scamele din stomac şi cele 416 fire de păr răzlete.

Îţi faci cruce cu limba şi spui zâmbitor că da şi că îi admiri simţul observaţiei. În definitv, chiar vrei să vezi meciul ăla cu Real.

* O bună parte a dialogurilor sunt reale.