Despre cei care văd îngeri. La propriu

Tata şi fata

Dacă nu ai mai avut copii, te sperie gândul că viaţa ta va fi dată peste cap cu totul, că ţi se va duce pe apa sâmbetei toată libertatea, că nu mai poţi să faci ce vrei când vrei, că va trebui să-ţi iei adio pentru o vreme de la vacanţe, de la ieşiri la restaurante sau cluburi, de la petreceri cu prietenii.

Dar nu numai de distracţie e vorba. Dacă eşti un om cât de cât responsabil, te va speria tocmai perspectiva enormei responsabilităţi care va veni dintr-o dată pe capul tău. Oare cum vei şti să te descurci, cum vei reuşi să te ţii departe de greşeli?

Dacă nu eşti la primul copil, te vor bântui amintirile mai puţin plăcute legate de nopţile nedormite în care faci drumuri du-te-vino prin casă cu cel mic în braţe, de orele cu urlete din cauza colicilor, de plânsul agitat dat de creşterea dinţilor sau de cel moale, fără vlagă, de la puseele de febră. Ca să nu mai vorbim de oboseala, enorma oboseală care se acumulează după seria de nopţi albe ce pare că nu se mai termină. Şi, mai cu seamă, de disperarea care te apucă atunci când copilul plânge, are febră tot mai mare, vomită, are diaree etc. – şi tu nu ştii ce să mai faci. Neputinţa aceea legată de cea mai importantă fiinţă din viaţa ta, combinată cu teroarea că lucrurile pot degenera în ceva încă şi mai rău reprezintă destule motive să-ţi pierzi uzul raţiunii.

Eu fac parte din a doua categorie, căci acum mă aflu la al doilea copil. E adevărat, toate temerile celor care nu au mai avut copii sunt valabile - numai că, atunci când trăieşti aventura de părinte, multe dintre lucrurile la care priveai înainte cu groază încetează să mai aibă vreo importanţă. Atunci, n-o să-ţi mai pese că nu-ţi mai faci vacanţele sau că nu mai mergi la distracţie, că altele sunt problemele care te preocupă.

E adevărat, pe de altă parte, că memoria nu te înşală, când e vorba de orele de plâns din cauza colicilor, de nopţile nedormite, de kilometrii parcurşi prin casă cu copilul în braţe, în speranţa că se va potoli. De oboseala devenită cronică şi de momentele în care te apucă disperarea.

Ceea ce nu-ţi mai aminteai este zâmbetul la îngeri.

Când copilul se uită undeva, cu privirea pierdută, şi zâmbeşte dintr-o dată, în popor se spune că a văzut un înger. Eu nu consider deloc asta o metaforă: sunt convins că noi toţi am văzut îngeri când eram mici, dar că am pierdut această capacitate cu vârsta, când raţiunea a luat locul iraţionalului şi astfel ni s-au obturat nişte canale de comunicare cu alte realităţi.

Ei bine, zâmbetul acesta al copilului, după o zi de serviciu care te-a stors încă şi mai mult, atârnă în balanţă cât toate grijile şi spaimele de care erai năpădit. Nu e puţin lucru ca, după toate mizeriile de care ai parte în viaţa de zi cu zi, să ţii în braţe o fiinţă care vede îngeri.