Defrişăm, dar cu ce preţ?

Dacă apelul la umanitate nu funcţionează, dacă sănătatea şi siguranţa noastră nu contează  şi trăim într-o societate condusă de obsesia pentru bani, haideţi să vorbim despre bani. Am pierdut 5 miliarde euro în 20 de ani. Pe nimic.

Mereu am tendinţa să încep un articol cu „Suntem în anul 2013 şi totuşi se întâmplă aşa ceva”. De ce? Pentru că într-o perioadă în care progresul tehnologic a cunoscut culmi neimaginate, în care ştiinţa a reuşit să vindece boli de la cele mai banale până la unele despre care multă vreme s-a considerat a fi incurabile, în care s-au descoperit nenumărate surse de energii regenerabile, în care orice om de pe planeta aceasta are acces la toate informaţiile din lume, în care drepturile omului sunt respectate din ce în ce mai puternic (desigur, aici încă se poate lucra considerabil, dar măcar putem vorbi despre ele în multe dintre societăţile planetei), noi tot reuşim să ne facem rău cu mâna noastră. Noi continuăm să NU lucrăm împreună pentru a ne fi tot nouă bine, pentru a le lăsa copiilor noştri un loc în care să fie sănătoşi, educaţi, protejaţi, fericiţi. Sunt singurul idealist care visează o lume în care respectul pentru noi înşine şi pentru cei din jurul nostru să fie cel mai valoros principiu al fiecăruia dintre noi?

Subiectul zilei de astăzi sunt defrişările. Desigur, s-au scris nenumărate articole pe această temă, s-au făcut zeci de reportaje şi documentare despre efectele negative ale defrişărilor, campanii de informare şi de prevenire şi parcă nimic nu se schimbă. În ultimile zile, inundaţiile au reuşit să afecteze 125 localităţi din 15 judeţe şi aproape 8.000 hectare de teren agricol. Oameni rămaşi fără case, fără posibilitatea de a-şi produce surse de venit. Cauza principală? Defrişările necontrolate de păduri şi tăierile ilegale. Cât lemn s-a tăiat după revoluţie în mod ILEGAL? 80 de milioane metri cubi de lemn. Ilegal. Dar dacă cifra aceasta nu vă spune nimic, o transformăm în bani: pierderi inutile de 5 miliarde de euro.

Moare pădurea, murim şi noi, dar noi murim înaintea pădurii.

Şi atunci ce e de făcut? Dacă apelurile la umanitate, la logică, la bun-simţ nu funcţionează? Dacă singurul lucru care îi motivează pe aceşti oameni sunt banii şi bunăstarea proprie, ce ne rămâne de făcut? Să băgăm frica în ei, nu? Este regretabil că ceea ce îi opreşte pe unii oameni din a face lucruri rele sau greşite este frica de pedeapsă (fie ea socială, juridică, spirituală etc). În loc să avem busole morale care să ţină cont doar de ceea ce este corect de făcut atât pentru noi, cât şi pentru cei din jurul nostru, ne organizăm acţiunile în funcţie de frica de pedepse sau de severitatea acestora. Sper ca acest lucru să se schimbe, dar până atunci?

Până atunci, se pare, trebuie schimbat cadrul legislativ din România în încercarea de a diminua şi poate, la un moment dat, înlătura, defrişările necontrolate ale pădurilor noastre. Să introducem pedepse mai grave pentru aceşti tăietori de lemne fără discernământ, să organizăm controale puternice, extinse în toată ţara în zonele încă împădurite, să-i speriem atât de tare, încât să se uite mereu peste umăr şi să fie mereu în gardă. Va funcţiona? Căci acum se defrişează trei hectare pe oră în România. O să se reducă tăierile poate la trei hectare pe zi, măcar, ştiţi voi, de frică? Îmi pare rău că sunt ironic, dar îmi este imposibil să înţeleg de ce goana după bani primează în faţa sănătăţii noastre, în faţa siguranţei noastre, în faţa binelui nostru. Ca popor. Ca ţară. Ca neam. Ca oameni.