De ce Turcia?

Discuția a început de mult timp, aproape imediat după Revoluția din Decembrie 1989, atunci când se căutau cu disperare răspunsuri care să dea oarecare certitudini privind șansele de supraviețuire ale unei țări care intra sub regulile nemiloase ale economiei de piață, inițial absolut sălbatice. Rând pe rând, guvernanții noștri, de toate culorile politice din curcubeul politic fastuos apărut atunci, s-au lăsat duși de entuziasme diverse și, în funcție de interesele și oportunitățile momentului, au creditat diverse proiecte, cele mai  multe eșuate grandios, prezentate de diverși parteneri strategici drept sursă de salvare națională și renaștere economică garantată.

A trebui să treacă ceva timp și economia națională să sângereze destul de mult pentru ca să fie acceptat adevărul bine cunoscut de toți ceilalți dintre partenerii noștri dragi: la baza a toate ce sunt stau raționamentele economice care depășesc cu mult și, din această cauză condiționează deciziile politice. Raționamentele de piață sunt decisive și, la nevoie, chiar reușesc să schimbe atitudini și platforme politice, să nască alianțe dintre cele mai imprevizibile, unele chiar șocante.

Ne aflăm într-un moment de răscruce al noii noastre istorii și vedem cât de mult contează, chiar în cele mai solide alianțe politico-economico-militare din lume, cele din care facem parte, NATO și UE, ca statele să-și asigure individual o bunăstare economică, cu care să poată contribui la soliditatea generală a construcție. În consecință, absolut toată lumea face alianțe și se alipește celor mai potrivite proiecte de cooperare regională, adeseori chiar locale. De ce? Pentru că principiul economic fundamental a rămas neschimbat în istorie: ordinea de construcție normală este cea care pleacă de la cooperările pe plan local și urmează creșterea logică care le ridică, dacă se poate și a venit timpul, la rang de proiect regional, continental și, de ce ne, intrând mai apoi în logica superioară a unei arhitecturi cu relevanță globală.

Turcia construiește acum un asemenea proiect. Nu există – nu poate să existe – o garanție finală că va reuși dar, dintre toate care se joacă acum în regiunea noastră, mi se pare cel mai relevant la modul operațional datorită mizei pe care și-a propus-o și treptelor de construcție deja asumate. Ideea de bază pe care Erdogan își clădește proiectul este să-și transforme țara într-un hub energetic care să reunească rețelele de transport provenind din RUSIA, și Orientul Apropiat pentru a le prelungi înspre Europa. Strategic, este cea mai mare și mai îndrăzneață construcție imaginată pentru fructificarea poziției geografice excepționale a Turciei care ar deveni unica mare poartă de legătură între Orient și Occident.

Desigur, circumstanțele excepționale generate de conflictele zonale și intoleranțele politice create au ajutat la ruperea efectivă a tuturor culoarelor existente până acum prin Polonia și Ucraina dar și blocarea ieșirii sau intrării prin Israelul aflat în război. Europa politică suferă și încearcă cu toate puterile să se țină de sancțiunile impuse Rusiei și de blocarea importurilor de petrol și gaze decisă și întărită politic, dar ce fac marile companii care au nevoie să supraviețuiască cu orice preț? Continuă, spun statisticile, să importe din Rusia și criza se pare că de-abia reîncepe, priviți la modul în care urcă deja prețurile la energie, în principal datorită politicilor OPEC+.

Caz în care, vrând sau nu, statele europene nu pot ignora Turcia și statutul său excepțional, chiar știind că o parte din fluxul energetic ce trece prin acest hub energetic controlat de Ankara vine din Rusia...Până se va vedea ce soartă va avea Coridorul Nordic a cărui funcționare va depinde realitatea și ofertele transpartinice, firește, care se negociază chiar în această perioadă în ce privește realitatea post-conflict în Ucraina asupra cărora vor cădea d acord marile super-puteri, greutatea cade pe singurul traseu funcțional, Coridorul de Mijloc. Cu un traseu similar în cea mai mare parte cu cel pe care mergeau odinioară caravanele pe vechiul Drum al Mătăsii. Ceea ce a dat următoarea ofertă cu vizibile conotații geo-politice majore:

Dacă asta este poza inițială, era absolut firesc ca România să decidă, încă din 2016, să înceapă construcția infrastructurilor necesare pentru stabilirea „coridorului vertical” (alături de Bulgaria și Ungaria) care să permită schimbul bidirecțional de gaz din Turcia via Grecia prin intermediul gazoductului TRANS BALKAN , proiect gigantic la care au decis să se alăture și Ucraina, Moldova și Slovacia.

După ce vom ști care vor fi rezultatele alegerilor europene, va începe adevărata discuție care se va finaliza după alegerile din SUA căci echilibrul final va fi dictat de modul în care va reuși să se finalizeze viitorul dialog trans-atlantic asupra asigurării surselor de aprovizionare energetică și garanțiile de supraviețuire date Europei. Toată lume ști că „arma costurilor energiei” este gata să fie folosită și se pare că strategiile nu exclud nici scenariul reluării stărilor conflictuale cu marile țări producătoare din OPEC. Caz în care Turcia devine ea însăși garanție pentru țările cu care intră în proiectul comun, apelând la exploatările deschide în ultimul an în depozitele descoperite în zona turcească a Mării Negre.

Începe să se contureze și o opțiune strategică românească pe termen lung care, cine știe, va trece și stadiul de opțiune și ne va pune pe hartă. Deocamdată, acesta este răspunsul pe care-l avem la întrebarea „de ce Turcia?”.