De ce nu ne (mai) iubesc bărbaţii
0
Citesc cu mirare crescândă textul "Femeia de carieră, fără copii, singură la 40 de ani, o bombă nucleară cu efect de praştie", semnat de colegul meu de la "Evenimentul zilei", Mihnea-Petru Pârvu, şi de un psihiatru anonim, devenit acum celebru, Gabriel Diaconu. Un text cu adevărat „bărbătesc”. Domnilor cu pretenţii pseudo-literare, deţinători ai unor „adevăruri” absolute, nu ştiţi nimic, chiar nimic, despre femeia pe care o puneţi la zid.
Domnilor, ceea ce aţi dorit de la textul pe care l-aţi scris aţi obţinut: multe vizualizări, multe share-uri pe Facebook, multe comentarii. Evident, aţi avut un plan minuţios, profund mercantil, aţi ştiut prea bine că, probabil, feministele vor sări în sus şi vor arunca cu fumigene, aţi ştiut exact unde să loviţi, ce vulnerabilităţi să atingeţi. V-aţi făcut şi nişte calcule. Nu aţi greşit:numele psihiatrului semnatar a început să fie cunoscut. Însă cu ce preţ aţi obţinut toate acestea?
Am avut o reacţie viscerală când v-am citit textul. Fizic, mi s-a făcut rău. L-am recitit şi a doua oara. M-am gândit că nu am înţeles bine. Am trimis linkul articolului unor apropiaţi, am cerut părerea chiar şi unui Duhovnic. V-am distribuit şi pe Facebook. O mică parte de vizualizări le-aţi avut şi datorită mie, o femeie de 37 de ani, mamă a unui copil de trei ani.
De ce credeţi că bărbatul la 40 de ani mai are o şansă, şansă pe care o femeie la 40 de ani nu o mai are? De ce credeţi că o asemenea femeie ajunge, disperată, să bată la uşa unui „psihiatru” salvator înainte de a „sucomba?” Cu ce vă deranjează corporatistele? Câştigă cumva mai mult decât dumneavoastră amândoi la un loc şi sunteţi puţin frustraţi?
Domnule doctor, ce-i drept, aţi câştigat ceva experienţă şi “cunoaştere” de pe urma banilor unor corporatiste ca să ajungeţi la nivelul de "competenţă” şi de“înţelepciune” pentru a documenta un asemenea articol.
Credeţi că vreo femeie îşi doreşte să fie sau să rămână singură? Dacă ajunge să fie în această situaţie este pentru că a întâlnit exemplare masculine asemeni vouă, celor care o judecaţi cu cinism sau aruncaţi cu noroi în ea, fără scrupule.
V-aţi întrebat care vă este caracterul sau mai bine zis unde vă este caracterul, domnilor, înainte de a vă înfiera femeile? V-aţi uitat mai bine, în oglindă?
Nu e uşor să-ţi construieşti o carieră şi, în acelaşi timp, să pui şi o piatră de temelie pentru o familie. De cele mai multe ori, noi, femeile, cu eforturi uriaşe, încercăm să facem asta, cu toată dragostea, cu toată buna-credinţă. Ne punem inima între palmele voastre. Vă iubim, vă respectăm, avem încredere în voi, ne dăruim vouă, bărbaţilor noştri.
Într-o lume a bărbaţilor asemeni vouă, nu e deloc simplu să lupţi, să te impui, să faci o carieră, să iubeşti, să ai încredere, să dăruieşti fii unor bărbaţi-iluzie, unor taţi-iluzie, unor soţi-iluzie.
De cele mai multe ori, domnilor, ne spulberaţi curând toate visurile: prin minciuni, prin lipsă de caracter şi de bun-simţ, prin înşelare, prin indiferenţă, prin faptul că ne transferaţi toate responsabilităţile. Ne lasaţi singure, nu ştiţi, nici nu simţiţi când avem nevoie, nu atât fizic, cât psihologic, de voi.
La un moment dat clacăm, nu mai putem duce. Nu vă mai putem duce, pentru că, domnilor, de fapt, nu ne ajutaţi cu nimic. Nu mai suportăm compromisul şi minciuna, nu vă mai suportăm nici vanităţile, nici orgoliile nemăsurate. Şi nici nu vă mai putem întreţine, domnilor, oricât de mult am munci şi am câştiga.
Nu e vorba de tristeţe aici, nici măcar de melancolia de care pomeneaţi. Nici de doliu, nici de timp pierdut. Singurătatea noastră e o asumare a simplului fapt că nu sunteţi în stare să ne fiţi bărbaţi adevăraţi, caractere pe care să le putem respecta, oameni pe care să ne putem bizui.Şi atunci, da, preferăm să rămânem singure.
Orice singurătate e mai bună decât realitatea unora ca voi.
Se încarcă comentariile...
