De 31 de ani în zona „lanternei roşii”

Locul codaş al României, în topul bunăstării alcătuit de Eurostat, e fără îndoială nedrept. Merităm mai mult. Dar acest adevăr, de ordin emoţional, are prea puţină relevanţă în planul realităţii. Istoria – care de multe ori eşuează în sentimentalism şi încetează să mai fie obiectivă – obişnuieşte totuşi să-şi regândească judecăţile apelând la criterii raţionale.

Iar un criteriu raţional dintre cele mai puternice îl constituie analiza statistică. Ne uităm la cifre şi vedem negru pe alb: ne plasăm în zona „lanternei roşii”, pe penultimul loc; în urma noastră sunt doar bulgarii, care ocupă ultimul loc. E rău că, în Uniunea Europeană, deşi suntem a şaptea ţară după mărimea populaţiei, în cursa pentru bunăstare gâfâim pe locul 26 din 27. Dar e şi mai rău că, în Europa, suntem în zona „lanternei roşii” de 31 de ani fără întrerupere. Din vara anului 1982, când România a intrat în încetare de plăţi.

Nedreptatea ne-o facem singuri

 Cei care întocmesc clasamentele n-au nicio vină. Ei doar înregistrează. Atât. Cum nu a fost vina noastră că, după Al Doilea Război Mondial, timp de mai bine de un deceniu şi jumătate, economia noastră a resimţit dramatic puternicele lovituri pe care i le-a dat istoria. După o relativă redresare între anii 1968-1978, când a adiat un vânt de bunăstare, au urmat zece ani de terapie de şoc. Zece ani în care a fost sfidată logica economică. Zece ani în care consumatorii au plătit muzica în timp ce producătorii, îndeosebi cei din industria grea, alegeau regina balului. Un bal la care mai rar primeau invitaţii cavalerii competiţiei economice. Au fost anii în care, în urma unei decizii total neinspirate, România a plătit datoria externă în loc să-şi retehnologizeze industria. Între 1989-1999, când terapia de şoc ne-ar fi fost necesară ca aerul, populaţia n-ar mai fi putut s-o suporte. Aşa că, în loc să fie dezlegaţi câinii competiţiei economice, fapt ce ne-ar fi adus plusuri  de productivitate şi eficienţă a muncii, au fost restrânse câştigurile iar bunăstarea s-a împuţinat şi mai mult. Normal ar fi fost ca firmele, în general, să devină unităţi producătoare de profit, din care să plătească salarii şi să alimenteze cu fonduri întreaga societate, începând cu spitalele şi şcolile. În fapt însă, multora (mai ales celor de stat) le-a plăcut postura de unităţi de asistenţă socială, acordând salarii neacoperite cu productivitate şi producând pagube tot mai greu de acoperit. Efectele dramatice ale acestor practici au lovit întreaga economie şi întreaga societate.

Dacă vrem să nu rătăcim drumul

Lucrurile au început să se îndrepte în anul 2000 şi în anii următori. România a cunoscut chiar o perioadă de boom, din 2000 până în 2008, cu creştere economică mare şi cu un început de bunăstare. Apoi a venit criza. Ne-am convins că am scăpat de multe boli ale economiei, dar nu de toate. Mai avem probleme cu productivitatea, cu performanţa economică, cu bugetul şi mai cu seamă cu PIB-ul, care este mult prea mic pentru nevoile noastre mari. Pentru tratarea lor e nevoie de un ansamblu de politici bine articulat, cu acţiuni eficiente în economia reală şi în economia publică. România nu mai are timp de pierdut. Va fi nevoie să învăţăm cât mai repede să asociem cuvântul PIB cu un cuvânt de prea mult timp dat uitării: propăşire. Ne va fi însă ceva mai greu să adunăm, în acest sens, setul de idei care să ne ghideze înaintarea în timp. Un fel de stea polară a dezvoltării României în anii ce vin. Ca să nu mai rătăcim drumul.

Sunt multe de făcut dacă vom vrea să îndreptăm lucrurile. Iar pe toate deodată nu le putem face. Şi atunci, e firesc să începem mai întâi cu renunţarea la politicile menite să adune de pe piaţă surplusul de bani până la echilibrarea cererii de consum cu oferta. Inclusiv la politicile de restrângere  a câştigurilor din muncă. Pentru că nu fac altceva decât să conducă la scăderea puterii de cumpărare a populaţiei.

Sfatul lui Virgil Madgearu e şi astăzi actual

Poate că n-ar fi rău să privim şi înapoi, în istorie, pentru că de idei bune n-am dus lipsă. O carte importantă, publicată în 1935, deschide un câmp larg de analiză. „Drumul echilibrului financiar”, de Virgil Madgearu. Cititorul de astăzi al cărţii va observa că marile dureri ale economiei româneşti, din anii de după Primul Război Mondial, surprinse de profesorul Madgearu, cu deosebire productivitatea aflată la nivelul cel mai de jos, un randament scăzut al maşinilor, calitatea slabă a produselor erau actuale şi în vara lui 1982, şi în decembrie 1989, sunt actuale şi acum. Şi va mai observa, poate cu mirare, că Profesorul, în 1935, vedea o singură cale bună:  creşterea imediată a veniturilor populaţiei, îndeosebi a celei rurale, care să determine sporirea rapidă a puterii de cumpărare.

Madgearu nu era însă un neştiutor în materie de legităţi economice. Şi nici n-a gândit vreodată că voluntarismul în economie nu se răzbună cumplit. În toate împrejurările. Aşa că, atunci când a scris, apăsat, că vede pentru România “o singură cale bună: creşterea imediată a veniturilor populaţiei, îndeosebi a celei rurale”, nu a cutezat nici o clipă să creadă că un astfel de pas ar putea să fie făcut, pur şi simplu, prin pomparea de bani şi prin umflarea veniturilor fără nici o legătură cu productivitatea şi eficienţa muncii. Privea departe. Vedea un echilibru cerere – ofertă. Dar nu prin restrângerea banilor la nivelul muncii. Şi nici prin tăieri de cheltuieli. Dimpotrivă, miza pe înmulţirea banilor şi sporirea rapidă a puterii de cumpărare. Bani acoperiţi cu muncă eficientă, cu muncă performantă.

Adevărata dezvoltare implică bani pentru investiţii şi idei inteligente, care să pună stabilimentele economice în poziţii avantajoase faţă de presiunile competitive ale pieţelor. E deci cazul să ne întoarcem la tabla de şah în care rolul reginei îl juca acumularea? De ce nu? Singura condiţie ar fi să învăţăm deschideri noi, o nouă concepţie de joc şi să recurgem la o altă miză. Voi reveni.