Dan Grigore la 72 de ani. Marele pianist rapidist

Unul dintre cei mai mari artişti ai României şi ai lumii, pianistul Dan Grigore, a împlinit pe 6 august 72 de ani, fapt care a trecut neobservat în presa românească. Desigur, Dan Grigore nu se ridică la nivelul unui cântăreţ de manele, al Nicoletei Luciu, al Cruduţei ori al Războinicului Luminii aşa că nu merită cine ştie ce atenţie din partea presei autohtone.

Lăsând la o parte aceste aserţiuni, acum când Dan Grigore a împlinit 72 de ani v-aş prezenta o faţetă mai puţin cunoscută a celui pe care Mihail Jora îl numea „un talent excepţional”, iar Sergiu Celibidache îl prezenta ca fiind „printre cei mai mari din lume”. Ei bine, printre studii, concerte, carieră didactică şi alte preocupări de acest fel, maestrul Dan Grigore mai are o pasiune mistuitoare iar această pasiune se numeşte Rapid. Echipa de fotbal Rapid! Ei bine, da, unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii suferă de zeci de ani pentru o echipă de cartier. Dacă într-o discuţie cu Dan Grigore deschizi subiectul Rapid, atunci trebuie să te înarmezi cu răbdare pentru că omul decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor de Guvernul Francez sau cu Steaua României în grad de mare cruce de Statul Român, este capabil să vorbească ore în şir, fără a se repeta, despre echipa Rapid. Am avut privilegiul să port o asemenea discuţie cu Dan Grigore în toamna 2012. L-am contactat telefonic spunându-i că vreau să realizez un interviu cu domnia sa. „Cu mare plăcere, dar hai să amânăm întalnirea vreo 3-4 zile căci am repeţitii pentru un concert”, mi-a răspuns el. „Sigur, dar să ştiti că vreau să vorbim despre Rapid”, am replicat eu. „Despre Rapid ?! Păi despre Rapid şi despre fotbal sunt gata să vorbesc oricând, oriunde şi în orice condiţii. Te aştept mâine seară la mine acasă”. Sosind la locuinţa sa nici n-am apucat să deschid bine gura căci omul care a susţinut nenumarate concerte în faţa unor capete încoronate, a unor şefi de stat, în cele mai renumite săli de concert de pe planetă, a început să vorbească despre Rapid şi despre fotbal cu pofta cu care bea apă un om care tocmai a traversat deşertul.

„Am revoltat opinia publică muzicală în tinereţe când într-un interviu la radio am spus că prefer să urmăresc echipa de fotbal a Braziliei decât să mă duc la un concert mediocru. Am fost hulit de lumea muzicală care a spus <cum poţi să compari aşa ceva ?!> Da, pot să compar, pentru că, pentru mine, a trasa nişte traiectorii minunate, geometrice, superbe, cu anticipări, cu o conlucrare extraordinară în intuiţia jucătorilor, pentru mine este la fel cu performanţa de a reuşi un cvintet sau un cvartet sau un concert cu o orchestră de cameră, în care, cum spunea Maiorescu, fiecare flaută se aude şi are importanţa ei pentru restul orchestrei.

- Mai târziu aţi nuanţat şi aţi spus <mai bine un meci al Rapidului decât un concert prost>. Cum a ajuns un muzician de renume mondial să ţină cu o echipă de cartier ?

- Oi fi eu de renume mondial sau cum oi fi, dar în tinereţe, într-o perioadă în care poate meritam să fiu mai mult folosit şi mai cunoscut in spaţiul public românesc şi internaţional simţeam că mi se pun anumite oprelişti şi atunci mă limitam la o anumită zonă în care am simţit că într-un fel pot să mă identific cu această echipă de cartier care era extrem de iubită de foarte multă lume şi care atunci când a căzut în B a fost urmată de publicul ei, cam prin toate avatarurile ei fotbalistice, cu fidelitate, o altă valoare la care ţin foarte mult. Şi Rapidul mai însemna ceva pentru mine, avea acest gust pentru artă, pentru frumuseţea fazei în sine. De aia a devenit nemuritoare replica lui Nichi Dumitriu care spunea.. <mai bine o bară frumoasă decât un gol urât !>. Această valoare a nobleţei artei, a lucrului făcut fără ţinta rezultatului imediat, făcut de amorul artei, transforma Rapidul într-o echipă boemă. Pe lângă faptul că era cumva o echipă proscrisă, era limitată la un anumit mod de exprimare în sportul românesc, am găsit că are această frumuseţe a unui fapt de artă, chiar într-un sport care e privit de mulţi ca o banalitate. Apoi am realizat că în fond, în anii aceia, Rapidul a fost şi un fenomen de dizidenţă, o supapă de exprimare a unor disocieri faţă de regim. Am simţit asta în nuanţe, în modul de a se simţi liber pe stadioane publicul Rapidului, în modul de a nu se lăsa intimidat de autorităţile momentului care tăiau şi spânzurau în fotbalul românesc. Tartorii cei noi ai fotbalului românesc erau CCA-ul, devenit Steaua, şi Dinamo. Aceste două autorităti, nu neapărat totdeauna fotbalistice, aveau pâinea şi cuţitul şi puteau lua valori de la alte cluburi. Traiectoria lor şi dăunările pe care le-au adus fotbalului românesc m-au făcut să spun într-un interviu pe care mi l-a luat Radu Călin Cristea care făcea programul de meci al Rapidului, că Rapid este un Zorro al fotbalului românesc, că ia de la bogaţi şi dă la săraci, pentru că fuseseră nişte păţanii ale Rapidului când capotase în faţa unor mai mici ai fotbalului în timp ce când întâlnea marile forţe, care nu erau numai fotbalistice, era cu coada pe sus şi făcea performanţă.

- În 1967, când Rapidul a luat primul titlu din istorie aveaţi 24 de ani şi eraţi student la Conservator…

- Da…si aveam o gasca intreaga de studenti si de profesori cu care comentam, vedeam meciurile in clubul facultatii si cu o parte din gasca asta am ramas peste timp rapidisti declarati, fideli si solidari. L-as pomeni aici in mod special pe bunul meu prieten Mircea Costache, lector la catedra de pian si fost elev al profesoarei Florica Musicescu, care dupa fiecare meci al Rapidului venea la facultate ragusit si-mi spunea…<iti dai seama unde am fost>.  Cu ei, colegii mei, mergeam la meciurile Rapidului in anii ’50-’60 insa acum nu ma mai duc chiar asa cu sufletul usor la un meci pentru ca mi se pare de neconceput ce se intampla pe stadioane. Pe vremea cand mergeam la meciuri cu parintii mei nu exista violenta pe stadioane. Probabil ca lumea din care venea publicul de atunci al stadioanelor era o lume mult mai asezata, chiar daca istoric vorbind s-au petrecut lucruri atroce si pe vremurile alea. Publicul pe care-l intalneam in mod special la meciurile Rapidului era unul deosebit, avea un umor nebun, un talent de a face din necaz o bucurie, transforma plansul in ras.

- Cum a ajuns profesoara dumneavoastra, doamna Cella Delavrancea, sa fie implicata in fenomenul Rapid ?

- Simplu ! Cella Delavrancea decupa din ziare toate articolele legate in special de Rapid si mi le trimitea in plic la Viena unde ma aflam cu o bursa Herder. Eram la curent cu tot, rezultate, comentarii. Decupa mai ales din ziarul Sportul dar si de prin Gazeta Literara unde scriau Fanus Neagu si Teodor Mazilu, deci era o intreaga munca de documentare pe care o facea batrana mea profesoara Cella Delavrancea, batrana mea maestra, care stia ca-mi place fotbalul si care, incet, incet a inceput sa guste si ea fotbalul. Ajunsese sa comenteze cu mine diverse meciuri si devenise foarte entuziasta fata de acest sport. Ca sa vedeti ce inseamna mintea deschisa a unui om cultivat.

- Rapidul este echipa cu cei mai multi sustinatori printre artisti si oameni de cultura in general. Ion Baiesu, Florian Pitis, Horia Caciulescu, Victor Stanculescu, Gheorghe Dinica, Dan Puican, Fanus Neagu, Dorina Lazar, Valentin Teodorian, Colea Rautu, Ion Lucian, Radu Calin Cristea si multi altii din aceasta zona au fost sau sunt suporteri ai Rapidului. Cum explicati aceasta apropiere dintre ei si o echipa de cartier ?

- Vedeti…fotbalul este si el un fapt de cultura, la nivelul lui si cu mijloacele lui. Si inainte de razboi si dupa, era ceva care particulariza Rapidul ca fenomen sportiv. In Giulesti a existat mereu o gratuitate, o frumusete a fazei mai mult decat incrancenarea si dorinta de rezultat. Poate ca Rapidul a avut mereu ceva ce l-a particularizat in peisajul fotbalistic romanesc. Artistii si oamenii de cultura in general au acest spirit liber, o afinitate catre libertatea jocului.

- Ca sa ramanem pe taramul pe care il stapaniti cel mai bine, cu cine ati asemana Rapidul? Cu muzica lui Bach, a lui Bethoven, a lui Chopin?

- Rapidul se asemuie cu multe muzici. Se asemuie la un moment dat si cu Mahler care este un mare organizator al haosului, se asemuie cu marii improvizatori, cu Liszt, cu Enescu care era un mare improvizator, cu Rogalschi care a scris celebrul triptic “Inmormantare la patrunjel” , cele trei schite simfonice pentru orchestra, o splendoare de piesa. Si mai sunt posibilitati de a comunica muzical cu trimitere la felul de a se purta al Rapidului in interiorul fotbalului si putin in exteriorul sau ca echipa imbratisata de publicul ei si facand un corp sentimental comun cu el.

- Ioan Chirila, in cartea dedicata Rapidului, “Glasul rotilor de tren”, scria ca Maria Tanase canta adesea la petrecerile rapidistilor. Aveti ideea daca simpatiza si ea cu Rapidul ?

- Da, sigur. Cantecele Mariei Tanase, multe din ele, sunt corespondente muzicale ale starilor rapidiste fie de pe teren fie din afara lui. La fel si Ioana Radu care facea la randul ei parte din aceasta armata de privilegiati, de sustinatori ai Rapidului.

- Anii ’80 au reprezentat o perioada crunta pentru Rapid. Mai mult prin B decat prin A. Ce va mai amintiti din acea perioada?

- Pai in primul rand strigaturile de pe stadion…<cine v-a bagat in A? Ceausescu Elena! Cine v-a bagat in B? Ceausescu PCR!> Am asistat la multe moment din astea la meciurile Rapidului. Am scandat si eu !

- Pe cine ati apreciat de-a lungul timpului…jucatori, antrenori ?

- E greu de spus. Nu stiu carei minuni s-a datorat acea frumusete de campionat de campionat castigat cu Valentin Stanescu in 1967 dar sunt de parere ca Rapidul nu a stiut sa se poarte cu oamenii care au fost credinciosi acestui club. De exemplu, am o frustrare personala, cu acest antrenor, Hizo, care a fost chemat de cate ori Rapidul a fost in necaz si apoi i s-a dat pasaportul de plecare. Mie mi se pare ca Rapidul nu-si poate permite asa ceva, nici cu jucatori, nici cu antrenori. Nu ar trebui sa se poarte asa. Cred ca oamenii care sunt legati de acest club si au dovedit asta, trebuie cultivati si respectati. Am apreciat foarte mult felul profesionist in care a lucrat Mircea Lucescu la Rapid, chiar daca la un moment dat am facut o remarca deranjanta pentru el. Am spus, <Mircea, sangele apa nu se face>, apropos de apartenenta sa la alt club. N-am spus-o cu un aer peiorativ sau depreciativ ci am spus-o poate cu un soi de consideratie, pentru ca nu mi se pare rusinos sa tii la originile tale, la apartenenta ta si sa ramai fidel unor crezuri, chiar daca pe undeva n-as fi de acord cu ele, dar respect lucrul asta.

- Florian Pittis spunea asa: „Un adevarat rapidist e un Prometeu. El a furat focul sacru al jocului si de atunci in fiecare saptamana i se mananca ficatii”. Va recunoasteti in acest portret al rapidistului adevarat?

- N-as putea spune ca la ora asta mai sunt un rapidist asa de ficăţos cum se descria Moţu Pittis dar trebuie sa recunosc ca pentru mine Motu a fost un adevarat rapidist. Cand am fost propus la un moment dat, de fata cu Motu, presedinte de onoare al Clubului Aristocratic Rapid, eu am refuzat si am spus ca el trebuie sa fie. Motu a refuzat spre stupoarea mea si mai tarziu mi-am dat seama ca el stia ca e bolnav, ceea ce a dat o forta speciala acestui refuz al lui. Eu cu Motu eram amici vechi, ne stiam imediat de dupa varsta scolii elementare pentru ca eram amandoi fii de aviator si asta a creat intre noi o comuniune, plus ca pe urma ne intalneam print teatre, pe la concerte si chiar daca eu nu eram un mare amator de rock si poate ca nici el nu era un mare amator de muzica simfonica sau culta, totusi existau punti intre noi. Sigur ca expresia lui despre esenta rapidismului, despre prometeismul rapidismului, este atat de plastica incat mi se pare una din culmile de neatins in aceasta viata.

- Cum vedeti Rapidul peste ani ?

- Mi-e foarte greu sa spun pentru ca nu stiu cum va fi societatea. Deocamdata, ce vad eu in lume, este transformarea fotbalului intr-o afacere, cu mercenari, cu profesionisti. La noi nu stiu cum va fi fotbalul maine daramite peste niste zeci de ani. 

Articolul a fost publicat şi pe vanatoruldelegende.blogspot.ro.