Cum priveam cu toții spre Vest, în timp ce alții aduceau Rusia în țară. Dintre pericolele geografiei imaginare

0
0

În această a doua parte a analizei începute data trecută, scoatem în evidență felul în care geografia imaginară a societății românești privea într-un anumit fel Federația Rusă, pe baza traumelor repetate din ultimele sute de ani, adică încercând să nu o privească deloc, în ciuda apropierii geografice, în timp ce însă membri ai clasei politice și ai mediului de afaceri din România, deloc traumatizați, în interes personal și de grup, priveau Federația Rusă într-un mod mult mai cald, lăsând-o să se infiltreze în domenii-cheie pentru securitatea națională din România (prima parte aici).

image

Analiză realizată de Matei Blănaru

Rusia. Fără îndoială că România a judecat corect în privința acesteia, nefăcând aceleași afaceri cu Rusia cum au făcut Franța, Germania, Ungaria sau altele, care au făcut dependentă o Europă întreagă de Federația Rusă. Însă, pe alte coordonate, România a jucat foarte greșit.

  • În primul rând, prin non-combatul strategic în Republica Moldova, unde a permis consecvent Moscovei să își construiască ce pârghii de putere a dorit, în timp ce Statul Român nu construia nici măcar pârghii culturale.
  • Și în al doilea rând prin felul în care clasa politică, în interese personale sau de grup, a permis infiltrarea Federației Ruse în sectoare strategice ale României prin tot felul de privatizări sau achiziții extrem de suspecte care au slăbit și vulnerabilizat România pe o mulțime de direcții.

Târgoviște. Iată cazul Uzinei de Oțeluri Speciale din Târgoviște, vândută pe nimic concernului rus Mechel (cu 2 milioane de dolari în loc de 2 miliarde), care după achiziție a împachetat și trimis în Rusia echipament unicat în această zonă a Europei, certificat NATO, echipament important pentru securitatea națională a României „și care se încadra în categoria capacităților speciale prevăzute de legea privind pregătirea în caz de război.”, spune un articol Digi disponibil aici. Nu mai vorbim despre faptul că la momentul de vârf acolo lucrau în jur de 10.000 de oameni. Dar nu a fost o problemă pentru toți cei care astăzi sunt cei mai mari „anti-ruși”.

Iată că, dacă la nivel de retorică și de strategie națională, nu aveam nicio legătură cu Rusia, dacă o priveam în ultima Strategie Națională de Apărare a Țării (pct. 119), pe bună dreptate, drept o amenințare, raportat la mediul de afaceri privat cu impact asupra securității naționale colaborările cu partea rusă mergeau chiar foarte bine. Același lucru poate fi observat la absolut toate exemplele de aici - cu Siria, cu Israel, cu Turcia, cu Kazahstan, Ucraina, Rusia sau Republica Moldova - la nivel de stat, de interes național, nu avem nicio strategie pentru acestea, dar la nivel privat de mediu de afaceri/clasă politică au existat nenumărate strategii mai mult sau mai puțin legale. Nu în interes național, să ne înțelegem.

Praful de pușcă. În mod incredibil, România depindea de Rusia pentru praful de pușcă, pentru că Serbia, de unde importam cea mai mare parte (peste 90%), folosea materie primă din Rusia. În timp ce pentru fabricile românești de praf de pușcă nu s-au găsit câteva sute de mii de euro ca să funcționeze în continuare și s-au închis, pentru importul de praf de pușcă din Serbia și alte țări se găseau fără probleme zeci de milioane de euro. Cine este în spatele acestor afaceri făcute cu Estul rus și cu Serbia (un intermediar tot pentru ruși), în timp ce toți ochii erau ațintiți pe Vest? Doar o întrebare printre multe altele.

Sursa: AIER
Sursa: AIER

Sigur, acum, dacă este să ne luăm după ce se aude în mass media sau în comunicările partidelor politice, avem impresia că unii sunt și au fost cei mai mari apărători ai Europei în fața intereselor rusești, cei mai „anti-ruși” și „pro-europeni” - doar că unii dintre ei făceau afaceri cu rușii care au pus pe butuci segmente din industrie cu o importanță crucială pentru securitatea națională și chiar a NATO.

RAFO Onești și Lukoil. Putem menționa în continuare fără probleme distrugerea RAFO Onești sau inserarea Lukoil în România. În privința suspiciunilor de evaziune de sute de milioane de euro ale rafinăriilor Lukoil din România, politicieni români de vârf de atunci, bineînțeles, „anti-ruși” și ei astăzi, săreau în apărarea rușilor de la Lukoil. Încă nu s-a soluționat dosarul și sunt sub sechestru mai multe conturi și acțiuni ale companiei Lukoil Holdings BV, cu sediul, bineînțeles, în Olanda.

În continuare, cităm dintr-un articol despre patronul Alro Slatina și Alum Tulcea, Machitsky: „acapararea aluminiului românesc s-a făcut prin metode dubioase și cu sprijinul politicului românesc. În același timp, Machitsky a fost cel mai iubit și lingușit rus din România. El a fost decorat de oficiali români, i s-au acordat împrumuturi și diferite facilități.” Desigur, cei care l-au decorat sau au profitat de pe urma afacerilor cu el sunt acum cei mai mari „anti-ruși”.

Nu enumerarea celor de mai sus face obiectul acestei analize, dar punctarea câtorva dintre acestea este esențială pentru a arăta anvergura a ceea ce se întâmpla între clasa politică din România și Estul, în timp ce geografia imaginară a societății românești privea exclusiv spre Vest. Elitele politice, mai mult formal, decât real, dădeau societății românești ceea ce își dorea, cerea, adică o apropiere de Vest, în timp ce înstrăina către Est sectoare esențiale din România. La nivel de discurs erau cu toate pro-europene, pro-NATO, pro-UE, anti-Rusia, la nivel faptic Rusia controla grație acestor elite din România domenii uriașe din țară. Și încă o face.

În timpul în care se petreceau toate cele de mai sus și multe altele, geografia imaginară a societății românești vedea doar Vestul. Nimic mai potrivit pentru unii politicieni și oameni de afaceri, care astfel puteau face nestingheriți ce afaceri doreau cu Estul rus în dauna intereselor naționale ale României și aici și în Republica Moldova. Iată geografia imaginară instrumentalizată în modul cel mai cinic în detrimentul unei societăți. Pare un joc de alba-neagra geopolitic, în care toți ochii sunt ațintiți pe o mână, în timp ce mâna cealaltă te fură fără probleme.

Sigur, în toate cele de mai sus ar putea fi invocată o explicație pentru această geografie imaginară - cea potrivit căreia dinspre spațiul estic au venit în România majoritatea invaziilor care au lăsat nenumărate traume: începând la popoarele migratoare din Asia din antichitate și evul mediu timpuriu, continuând cu invazia mongolă, invaziile turcilor otomani, invaziile tătărești, urmate de cele aproximativ 12 invazii rusești în spațiul românesc. Așadar, pe de o parte, ar fi de înțeles din punctul de vedere al geografiei imaginare de ce nu vrem să privim spre est. Dar această scuză este valabilă pentru societatea românească, nu pentru cei care o conduc. Pentru că, atât din punctul de vedere al securității naționale, cât și al oportunităților, al strategiilor naționale, pe toate dimensiunile, securitară, identitară, geopolitică, economică, energetică etc., este de neînțeles această atitudine a reprezentanților Statului Român, din toate aceste puncte de vedere suntem obligați să privim spre Est. Chiar foarte bine. Dar la nivel de strategie națională, nu la nivel privat, în contra intereselor naționale.

Sigur, mai înțelegem și faptul că aceste strategii de orientare strict vestică au fost generate și influențate, girate de clasa politică, cea care, cunoscând sau simțind în ce direcție bate această geografie imaginară a societății românești, nu a încercat să urmărească mai departe interesele Statului Român și înspre est sau sud și nu a făcut decât să insiste exclusiv pe această direcție vestică în interes de capital politic și de alte feluri, pentru a avea un pretext în fața opiniei publice că, iată, ar face ceea ce trebuie pentru societatea românească. Dar nu a făcut ce trebuia pentru societatea românească, pentru că:

· în Vest, deși ne-a integrat în aceste structuri esențiale pentru dezvoltarea țării, NATO și UE, ei nu au urmărit mai departe aici așa cum trebuia interesele naționale, fiind de fapt concentrați pe interesele proprii și de grup (care mergeau uneori spre Est, după cum am arătat mai sus). Iar acest lucru este posibil chiar să compromită în ochii unei părți din societate această direcție occidentală a României, cu efecte potențial catastrofale – pentru că vina nu este numai a unora păcăliți sau nu de fake news-uri rusești sau de teorii ale conspirațiilor, ci vina este cu atât mai mult a celor care trebuiau să țină aproape această societate, să o țină unită, nu să fie preocupați, cu un complex de superioritate și de dispreț, de implementarea oricăror politici argumentate strict din interes personal, de grup sau ideologic, fără bază societală, care nu fac decât să adâncească fracturile din societate. Am analizat mai pe larg aceste aspecte ce țin de unitatea sau fracturarea societății într-o analiză disponibilă aici;

· iar înspre Est a ignorat cu desăvârșire atât amenințările - cum altfel poate fi catalogată vânzarea către entități rusești a echipamentelor certificate NATO de la Uzina de Oțeluri Speciale din Târgoviște, a unor rafinării ca RAFO Onești, închiderea fabricilor de pulberi pentru armament, pentru ca acum să fim dependenți de importuri din Serbia care pot fi condiționate oricând de Federația Rusă? Plus multe alte exemple. Sau cum altfel poate fi catalogată hrănirea cu bani românești a identității „moldovenești” din Republica Moldova, o identitate special creată de Stalin pentru a fi o armă împotriva românilor de pe ambele maluri de Prut? Dublată de lipsa oricărui demers instituțional coerent de apropiere reală în vederea unei eventuale uniri (care nu ar fi decât o reîntregire firească a unui același popor);

- dar a ignorat și oportunitățile: vezi oportunități energetice în Kazahstan, toată Asia Centrală, apropieri mai semnificative de Armenia, Azerbaidjan, Georgia etc. (chiar dacă avem parteneriate strategice cu ultimele două), dar și oportunitățile prezentate de Republica Moldova. Republica Moldova apare astfel și la amenințări, prin curentele și grupările care proliferează acolo, pe fondul dezinteresului total al reprezentanților Statului Român pentru acest spațiu, cât și la oportunități, nu numai pragmatice, economice, securitare, nu numai naționale - vorbim totuși de o ramură a naționalității românești -, ci, din nou, vorbim și de statutul țării, de prestanța regională a României, de soft power, atât de important astăzi, de respectul insuflat altor state din zonă.

Soft power, dimensiunea regională a României și unirea cu Republica Moldova. Pentru că ce respect poate insufla România statelor din zonă atunci când toată lumea știe, din Ungaria sau Albania până în Ucraina sau Turcia, că România este împărțită în două, dar clasei conducătoare de la București nu îi pasă absolut deloc de această situație?

Ce alt stat din zonă ar mai accepta să fie împărțit în două și să nu facă absolut nimic pentru a schimba situația?

Răspunsul este simplu – niciunul nu ar accepta situația și niciunul nu va respecta un stat care acceptă fără să crâcnească o astfel de situație umilitoare. Cu atât mai mult cu cât este o moștenire directă a lui Stalin și a politicilor imperialiste rusești. Cu atât mai mult în aceste momente când suntem cu toții șocați de imperialismul rusesc din Ucraina, dar privim în altă parte atunci când vine vorba despre imperialismul rusesc din Republica Moldova, din Basarabia. Deplângem Donbasul, Hersonul și altele, dar întoarcem capul când vine vorba despre Tighina ocupată de ruși (nici măcar nu vorbim acum de întreaga Transnistrie, ci doar de malul drept al Nistrului), căreia nici nu îi mai spunem pe numele românesc uneori, ci îi spunem la fel ca rușii sau turcii, Bender.

Transnistria
Transnistria

Din toate aceste lucruri aparent minore rezultă o foarte mare pierdere de respect și de capital de imagine din partea României în toată regiunea, lucru care, să nu ne facem nicio iluzie, nu va fi sub nicio formă schimbat prin platitudini de genul „cel mai fidel aliat al NATO” sau altele asemenea. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: nimeni nu va respecta România nici în Est, nici în Vest atâta timp cât reprezentanții Statului Român nu își protejează minoritarii de pe teritoriul altor țări și acceptă să aibă țara împărțită în două.

În afară de drepturile elementare ale omului, nerespectate în cazul minoritarilor români de peste granițe, aceste două elemente de soft power de mai sus sunt două proiecții ale puterii sau interesului unui stat care sunt extrem de vizibile chiar și pentru neinițiați, tocmai de aceea sunt extrem de importante.

Dar, din nou, probabil că aici intervine la cauze, pe lângă indiferență sau incompetență, pe lângă o eventuală trădare a intereselor naționale, și dogmatica ideologică adoptată fără discernământ de la București, care predică eradicarea cuvântului „identitate” sau „național” din politicile publice ale unui stat. Desigur, dacă eram în Islanda, Olanda sau Norvegia, chiar Franța sau Spania, probabil că ne-am fi putut permite luxul să sacrificăm identitatea națională pe idealurile utopice ale unei ideologii, dar atunci când ești în zona geografică a României, înconjurată de state precum Serbia, Bulgaria, Ungaria, Ucraina, atât de aproape de Balcani, de Federația Rusă, de Turcia, este o nebunie totală și un atentat direct la securitatea națională să dai curs unor utopii care interzic „identitatea națională” sau alte concepte asemănătoare.

Utopii care, iată, uneori se răsfrâng în mod direct inclusiv în strategiile naționale și în abordările externe și interne ale României privind o multitudine de subiecte foarte importante, a căror ignorare nu se justifică decât prin precepte ideologice și prin interesele personale și de grup ale elitelor politice, care contravin intereselor naționale.

Nu trebuie decât să ne uităm un pic la Ucraina și la ucraineni, admirați astăzi peste tot în lume. Ce opun ei Rusiei? Identitățile globale de „cetățeni universali” sau identitatea națională? Cum ar fi să mergem acum în Ucraina și să le explicăm frumos, de exemplu, să nu mai se gândească atât de mult la „națiune” sau „teritoriu național”, pentru că până la urmă suntem cu toții „europeni” sau „cetățeni universali”?

Sursa Nethope
Sursa Nethope

Sau cum ar fi să mergem și să le spunem că trebuie să închidă chiar astăzi centralele electrice pe cărbune pentru că poluează, așa cum i s-a solicitat României de la Bruxelles, iar clasa noastră politică dă curs fără probleme solicitării? Sigur că încălzirea globală este o problemă reală, sigur că schimbările climatice sunt o problemă reală și foarte gravă, dar la fel sunt și războiul sau creșterile prețurilor (în timp ce unele companii energetice au câștiguri astronomice) care pur și simplu nu îi mai lasă pe oameni să își ducă traiul.

Concluzii. Ce ne spun toate aceste afaceri ale clasei politice de aici cu Estul, în timp ce politica externă a României a fost orientată exclusiv spre Vest? Ne spun că această clasă politică nu are o geografie imaginară, ceea ce este bine, însă au o geografie personală, ceea ce nu mai este bine.

Adică exploatează în scopuri personale sau de grup geografia imaginară a societății românești în detrimentul securității naționale și a intereselor României, orientând politica statului exclusiv într-o direcție, neglijând atât amenințările care vin sau pot să vină dinspre Est, pe multiple direcții, cât și oportunitățile care pot veni de acolo, din nou, pe multiple direcții (este limpede că Rusia nu este trecută la oportunități, așa cum au făcut zeci de ani, periclitând întreaga securitate europeană, Franța sau Germania, de exemplu). De multe ori chiar, după cum am arătat mai sus, amenințările din Est au venit aici prin intermediul oportunităților întrezărite în folos propriu de către unii membri ai acestei clase politice românești, iar la fel de bine amenințări vin dinspre Est pe fondul unor oportunități de acolo care nu au fost fructificate de Statul Român. Geografia imaginară a societății românești ne-a dus pe bună dreptate spre Vest. Dar geografia securității naționale și a intereselor României este obligată să se uite foarte bine și spre Est. Și asta nu înseamnă numai Federația Rusă. Sau să aibă o altfel de geografie imaginară, de exemplu ca Intermarium, care este numit explicit „geografie imaginară” într-o analiză disponibilă aici. Deși noi nu considerăm acest proiect neapărat un exercițiu de geografie imaginară, ci mai degrabă un exercițiu strategic, asemănător Inițiativei Celor Trei Mări.

Sursa: CEEP
Sursa: CEEP

Dacă societatea românească a stat și stă cu fața spre Vest, încercând să fugă într-un fel de amintirile dramatice stârnite de Est, foarte bine. Dar securitatea națională, strategiile naționale (atunci când/dacă există) sunt obligate să stea cu fața și spre Est și spre Sud. Nu doar oamenii de afaceri mai mult sau mai puțin onești. Iată aici parteneriatele strategice și relațiile speciale ale României. Deși avem parteneriat strategic cu Coreea de Sud, relații speciale cu China și cu Japonia (se prefigurează un parteneriat strategic pentru anul 2023) și parteneriat extins cu India (niciunul fructificat măcar aproape de potențialul maxim), nu avem niciun parteneriat strategic sau măcar relații speciale cu vreo țară din Asia Centrală. Iar Asia Centrală va conta din ce în ce mai mult. Niciun parteneriat strategic cu vreo țară din Africa. Niciun parteneriat strategic cu vreo țară din Orientul Mijlociu, nici măcar cu Israel, niciun parteneriat strategic cu vreo țară din America de Sud sau Centrală. Niciun parteneriat strategic cu vreo țară din Polinezia, din ASEAN, cu Australia sau Noua Zeelandă. Este oglinda unei strategii foarte săracă în imaginație sau în hotărârea de a face ceva, cu o listă de parteneriate strategice și de relații speciale extrem de scurtă, de limitată, pentru o țară de calibrul și potențialul României.

Sursa: Borja Alegre, The Atlantic
Sursa: Borja Alegre, The Atlantic

Ce este, așadar, de făcut? La nivel instituțional, strategic, securitar, trebuie mai multă consecvență și multă hotărâre. Unii ar argumenta că ceea ce lipsește este chiar și o strategie, așa că poate în primul rând ar trebui o strategie mai cuprinzătoare, o viziune, un așa-numit Plan de țară, după cum se tot vehiculează ideea.

Pentru că nu este de ajuns dacă, la nivelul Strategiei Naționale de Apărare a Țării, Rusia este catalogată drept o amenințare (pe bună dreptate), iar acum dintr-odată toată clasa politică este anti-rusă, dar la un alt nivel Federația Rusă, direct sau prin diferiți interpuși, preia nestingherită, cu multă complicitate de la clasa politică din România, întregi sectoare din economie și din industrie esențiale pentru securitatea națională, ca aluminiul, ca rafinării, ca unele combinate de oțeluri speciale care aveau echipamente certificate NATO ș.a.m.d. Nu mai vorbim despre dependența parcă ireală a României de praful de pușcă din Serbia, care se produce cu materie primă rusească.

Nu putem să deplângem (pe bună dreptate) ocupația rusească a unor părți din Ucraina, dar să ignorăm și să alimentăm prin diferite mijloace ocupația rusească a unei părți a Republicii Moldova și influența pe care aceasta încă o exercită asupra politicii, culturii și religiei de acolo, fără ca Statul Român să fi făcut ceva în acest sens.

Nu putem să vorbim despre drepturile omului în Xinjiang sau în Federația Rusă, dar atunci când diferite state din jurul nostru practică politici de asuprire a etnicilor români cu mult mai dure decât cele ale Chinei și de mult mai mult timp, să ne facem că nu este treaba noastră. Deplângem (pe bună dreptate, pe unele dimensiuni) minoritatea uigură din China, în timp ce propriile noastre comunități minoritare românești din jurul granițelor au mult mai puține drepturi în statele vecine nouă decât au uigurii în Xinjiang.

În Bulgaria, de exemplu, românii nici nu sunt recunoscuți ca minoritate, în timp ce bulgarii din România au reprezentant din oficiu în Parlament. Nu este un lucru rău ca cineva să poată saluta în limba bulgară de la tribuna Camerei Deputaților din România, dar nu putem să nu ne întrebăm care ar fi reacția la Sofia dacă un deputat ar vorbi în limba română la tribuna parlamentului bulgar? Limbă română care nu este predată în școli de stat în Bulgaria și nu beneficiază de niciun fel de finanțări de la stat, chiar dimpotrivă. Nu că ne-ar deranja drepturile bulgarilor din România, nu că nu este un lucru foarte bun, de bun-simț să îți respecți minoritățile și să le dai o voce, dar atunci când celelalte state din jurul tău fac chiar opusul a ceea ce faci tu, iar tu doar taci în acest timp, nu le iei apărarea în niciun fel minorităților tale, atunci ne putem pune întrebări.

În Est avem o lume întreagă pe care nu o cunoaștem aproape deloc. Cu oportunități și amenințări deopotrivă, care mereu ne iau prin surprindere. Încheiem cu ceea ce am mai spus - societățile, cetățenii este normal să aibă și au voie să aibă o geografie imaginară. Securitatea națională, politica externă a unei țări și relațiile sale internaționale nu își pot permite acest lux, cu atât mai puțin nu pot să permită ca unele persoane/grupuri să profite de pe urma geografiei imaginare a propriei societăți pe care ar trebui să o apere și să o dezvolte.

*Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) al ISPRI – Academia Română.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite