Geografia imaginară a societății românești și securitatea națională. Oportunități pierdute și amenințări primite cu brațele deschise
0Văzând lucrurile din punctul de vedere al securității naționale, geografiile imaginare sunt o reală problemă. Pentru că ne deschid calea spre biasuri, spre subiectivism și o nereprezentare fidelă a realității obiective a unui anumit moment dat.
Analiză realizată de Matei Blănaru*
Dar aceasta este doar o parte din problemă. Pentru că,
desigur, pe partea cealaltă, cunoașterea geografiilor imaginare ale unui actor
străin advers sau concurent, ale societății sale, ne oferă perspective deosebit
de prețioase ce pot fi folosite în avantajul nostru, poate fi un element
puternic de soft power. Din încă o întorsătură
de situație, cunoașterea de către propriile elite politice a geografiilor
imaginare ale unei societăți poate deschide calea spre o altă problemă: tentația
de instrumentalizare a acestor geografii de către aceste elite în propriul lor
interes.
Cu alte cuvinte, cunoscând năzuințele, dorințele și temerile ce îmbracă imaginarul unei societăți poți hrăni la nivel narativ exact aceste dorințe și temeri ce acaparează prim-planul conștiinței publice, în timp ce în fapt dai curs unei agende proprii ce ignoră cu desăvârșire nevoile reale de securitate sau strategie națională ale respectivei societăți. Este o rețetă foarte veche, folosită din plin nu numai în România, ci peste tot, și ne arată cel puțin un motiv pentru care sunt importante aceste geografii imaginare și conștientizarea lor.
Raportat la societatea românească, despre temerile ei, după (încă) o ocupație rusească și apoi comunistă, nici nu mai este cazul să discutăm, ele sunt cam aceleași de aproape 100 de ani și vin în mare parte dinspre aceleași spații estice și sud-estice. Despre dorințele societății românești și direcția în care se îndreaptă ele, adică spre Occident, din nou nu este cazul să discutăm prea mult, fiind un lucru mai mult decât evident inclusiv prin prisma numeroaselor sondaje care arată orientarea pro-europeană a cetățenilor români.
În prezenta analiză vom trata cu intermitențe toate cele trei implicații pentru securitatea sau interesele naționale punctate mai sus în primul paragraf, adică înclinarea către bias sau subiectivism, perspective despre alte societăți ce pot fi folosite în avantajul nostru sau instrumentalizarea geografiilor imaginare de către proprii elite în interes propriu. Cu mențiunea că geografiile imaginare ale societății românești ar merita analize mai amănunțite.
Dar, mai exact, ce este geografia imaginară?
Conceptul a fost formulat pentru prima oară de Edward Said, un orientalist britanic. Iată aici o definiție în viziunea lui Caroline Desbiens: „Geografiile imaginare sunt reprezentări ale unor populații, oameni, locuri, care exprimă percepțiile, dorințele, închipuirile, temerile și proiecțiile autorilor lor, care sunt în general observatori externi.” Geografia imaginară astfel ne oferă o radiografie a unei societăți la un anumit moment dat - cu temerile ei, cu dorințele ei, dezvăluind însă de asemenea felul de a fi al celor care o produc, ca societate, ca grup. Toate acestea fiind lucruri extrem de relevante și de valoroase spre a fi cunoscute despre o societate, atât din punct de vedere sociologic, atât din punct de vedere realist al securității naționale, cât și din punct de vedere cinic, mercantil, pentru alții.
Nu suntem singurii care ne-am pus problema influenței geografiei imaginare asupra securității naționale. Și în SUA, de exemplu, s-a pus problema felului în care geografia imaginară a influențat și influențează chiar strategiile de securitate ale SUA, fiind scoasă în evidență influența asupra „war on terror”. Probabil că în același mod ar trebui să vedem și cum propriile noastre strategii de securitate au fost și sunt influențate de geografiile noastre imaginare.
Într-o analiză disponibilă aici, se arată chiar cum politicile externe și de securitate națională ale statelor „sunt atât cauzate, cât și producătoare de geografii imaginare specifice” și faptul că în strategiile Statelor Unite „imaginarea spațiilor creează realități politice și spațiale.” Traducând acestea în peisajul politic din România, putem argumenta că, în timp ce narațiunile oficiale politice și de securitate din România prezentau publicului Estul ca fiind doar un factor ostil asupra căruia nu este cazul să ne gândim prea mult, ignorând oportunități strategice (nu cu Rusia, cum au făcut alte state, să fim clari), făcând opinia publică să se concentreze în continuare exclusiv pe Vest, de multe ori aceiași factori politici făceau afaceri personale sau de grup cu Estul care compromiteau securitatea națională. Sau, cu alte cuvinte, cum priveam cu toții spre Vest, în timp ce unii politicieni/oameni de afaceri aduceau Estul în țară. Vom argumenta mai jos.
Concis, practic putem să spunem că până la războiul din Ucraina Estul nu a mai contat pentru politica externă românească, pentru discursul public de la noi, cu foarte puține excepții, de cele mai multe ori conjuncturale, iar nu făcând parte din vreo strategie identificabilă. Nici măcar Republica Moldova nu a contat pentru politicile publice făcute de la București. Ca să fim sinceri, nicio minoritate românească de peste granițe nu a contat și nici Balcanii.
Exerciții de geografie imaginară
Dar să facem mai întâi câteva mici exerciții de geografie factuală versus geografia imaginară, pentru a înțelege mai bine diferența dintre cele două. De exemplu, ce ni se pare mai aproape de București? Iranul sau Bruxelles? Probabil am fi foarte surprinși să vedem că până în Iran avem circa 2.180 de km pornind din București (pe șosele, bineînțeles, nu în linie dreaptă), iar până în Bruxelles avem cu 1 km mai mult, adică 2.181, pornind din același loc.
Un alt exemplu, de București este mai aproape Kazahstanul sau Parisul? La fel de surprinși probabil vom fi să aflăm că până în Kazahstan avem 2.273 km, cu aproape 100 de km mai puțin decât până la Paris, de care ne despart 2.362 km.
Până în Berlin facem 1.704 km din București, până în provincia Afrin din nordul Siriei, una dintre cele mai tensionate zone, unde Turcia are deja mai multe poziții ocupate, dar pe care o vrea cu totul sub controlul ei, amenințând de mai multe luni cu o nouă invazie, avem doar cu 58 de km mai mulți, adică 1.762.
Dar cât de departe ni se par cele 3 destinații din estul României, pe lângă cele 3 din vest, care par atât de aproape. Desigur, din punctul de vedere al culturii, al spațiului civilizațional, suntem mult mai apropiați de cele 3 destinații europene occidentale, decât de cele 3 din est, care ni se par atât de exotice deși sunt fizic mai aproape decât cele occidentale. Dar în privința problemelor de securitate națională nu ne interesează niciodată doar ceea ce credem noi, doar ceea ce ni se pare nouă, ba chiar dimpotrivă.
Ce vrem să spunem, cu atât mai mult așa cum ne arată contextul actualului război din Ucraina, este însă că dacă ne uităm numai înspre Vest, asta nu înseamnă că dinspre Est nu pot veni pericole mari la adresa securității naționale. Dar și oportunități pentru strategia națională. Politica „struțului cu capul în nisip” nu merge în relațiile internaționale, pentru că problemele te vor ajunge chiar mai repede dacă nu le privești în față decât dacă le-ai aborda așa cum trebuie. Așa că această atitudine nu este deloc benefică securității naționale a României, lăsându-ne vulnerabili la amenințări, dar și închizându-ne ochii la oportunități. Iar după felul în care se desfășoară astăzi anumite evenimente, Asia Centrală este posibil să capete o importanță tot mai mare în relațiile geopolitice, strategice sau economice regionale sau chiar mondiale, din punct de vedere energetic fiind deja un jucător tot mai serios.
Exemple. Dar să dăm și câteva exemple de astfel state estice (sau sud-estice) în privința cărora, la nivel oficial, România a închis total ochii și la amenințări, dar și la oportunități.
Ucraina. Primul exemplu care ne apare explicit este agresiunea Rusiei din Ucraina. Noi nu am privit spre Ucraina din punct de vedere al politicii externe și al relațiilor internaționale aproape deloc în ultimii 30 de ani. Cu două mici excepții, în privința diferendului pe tema Canalului Bâstroe și în privința procesului de la Curtea Internațională de Justiție de la Haga în privința delimitării platoului continental. Dar, spre necinstea politicienilor de la București și în ciuda unor mici reacții și eforturi recente, minoritatea românească substanțială de acolo nu a beneficiat deloc de atenția clasei politice de la București. Deși pretexte au existat destule, nici măcar unul nu se apropie de a justifica această atitudine care a adus pierderi pe toată linia pentru interesele naționale ale României și ale românilor, pentru prestigiul țării, dar și pentru respectul din partea vecinilor - pentru că ce respect poți să primești din partea unor state atunci când ele văd că tu nu ai o minimă grijă de proprii tăi conaționali aflați peste granițe, pe care îi abandonezi întru totul în mâinile deznaționalizărilor agresive efectuate la lumina zilei în Serbia, Bulgaria, Ungaria sau Ucraina?
Ce respect, ce recunoaștere primești din partea altor state, ce reprezinți tu pentru ele atunci când tu permiți împărțirea falsă a propriilor conaționali în statele vecine între „români” și „moldoveni”, „vlahi” sau „greci romanizați”, „sârbi românizați” sau altele, aproape câte o variantă diferită pentru fiecare țară balcanică? Cum ar fi astăzi ca România să spună în mod oficial că sârbii din România de fapt nu ar fi sârbi, că jumătate dintre ei ar fi de fapt bulgari sau croați? Sau că ucrainenii nu ar fi ucraineni, că unii ar fi de fapt ruși sau că grecii nu ar fi greci cu toții, ci unii ar fi de fapt macedoneni sau orice altceva? Bineînțeles că toate aceste situații absurde și ipotetice ar genera adevărate scandaluri diplomatice. Dar reprezentanții României de ce le acceptă atunci când exact aceleași lucruri li se întâmplă românilor de peste granițe?
Am făcut aceste comparații strict pentru a ilustra absurdul situației în care se găsesc românii de peste granițe și modul la fel de absurd în care Statul Român neglijează total aceste comunități, într-o epocă în care soft power-ul potențial reprezentat de acestea este de mare interes pentru oricine altcineva. Deși aceste comunități reprezintă mult mai mult decât elemente de soft power, dacă este să ne limităm totuși doar la implicațiile pentru securitatea națională și politica externă, de ce acest soft power este total ignorat în România?
Republica Moldova. Dar, trecând mai departe, nici măcar Republica Moldova nu a beneficiat de atenția coerentă a autorităților de la București. Nu a existat niciun plan național coerent strategic pentru Republica Moldova, pentru românii din Republica Moldova, deși au existat în schimb destule afaceri în detrimentul securității naționale între clasele politice de pe cele două maluri de Prut. De exemplu, despre Vladimir Plahotniuc, care avea și cetățenie română, și conexiunile lui cu oameni politici și de afaceri din România nu se mai vorbește astăzi prea mult și este astfel ușor de uitat că Plahotniuc a fost unul dintre principalii pioni ai Moscovei din zonă, făcând extrem de mult rău atât Republicii Moldova, cât și României.
Așadar, deși pentru societățile de pe ambele maluri de Prut există o geografie imaginară traumatică legată de Republica Moldova și România, de nostalgie, de năzuințe și amintiri dureroase, claselor politice de pe cele două maluri de Prut le-a fost extrem de ușor să profite de această geografie imaginară traumatică pentru a nu dezvolta anumite subiecte, anumite politici sau strategii naționale (cvasi-inexistente), în același timp dezvoltând cinic numeroase afaceri personale benefice în scopul lor propriu sau al unor grupări/grupuri de crimă organizate. În timp ce limba română este în mod incredibil încă denumită acolo „limbă moldovenească” la nivel oficial deși, așa cum arată mai multe analize LARICS, dacă ar exista un minim de voință politică la București și la Chișinău acest lucru s-ar putea schimba relativ ușor.
Orientul Mijlociu. Nu mai vorbim despre Orientul Mijlociu, cu care România a avut relații privilegiate timp de multe decade, înainte de 1990. Relații care, dacă nu au fost continuate și susținute ca strategie de stat, din nou au fost exploatate de anumite personaje din mediul de afaceri, în schimb. Cu implicații pentru securitatea națională, după cum a arătat-o dramatica luare de ostatici și condamnarea ulterioară a lui Omar Hayssam, om de afaceri și terorist de origine siriană, foarte bun prieten cu alți oameni de afaceri/politici din România. Sigur, Orientul Mijlociu nu se situează pe un loc de frunte în geografia imaginară a societății românești, dar aceasta este o scuză doar pentru politicieni, nu pentru securitatea națională.
Israel. Dacă tot am menționat Orientul Mijlociu, din nou putem să vorbim despre relațiile, din nou privilegiate, pe care România le-a avut atât cu statul Israel, cât și prin intermediul unei numeroase comunități de acolo originare din România. Din nou, deși nu a existat o abordare strategică a României coerentă referitoare la Israel, o pleiadă de personaje politice au dezvoltat relații particulare de afaceri cu impact destul de mare uneori asupra unor aspecte importante atât pentru securitatea României, cât și a altor dimensiuni locale. Ne amintim de exemplu aici acest incident în care o firmă israeliană de securitate, Black Cube, a fost implicată în intimidarea și atacarea adreselor de e-mail ale unor apropiați ai șefei Direcției Naționale de Anticorupție de atunci, Laura Codruța Kovesi. Sau faimoase retrocedări sau afaceri între politicieni/oameni de afaceri români și israelieni pentru care au fost condamnați unii dintre cei mai bogați oameni din Israel și România.
Din nou, aceeași disonanță - nici cu Israelul nu se poate o relație oficială mai semnificativă pe teme de securitate națională, pe teme economice, militare, culturale, mai apropiată, mai decentă decât ce se întâmplă acum, Israelul nefiind o parte importantă a narațiunilor publice politice sau de securitate, în schimb abundă relațiile tulburi, marcate de ilegalități, private, ale elitelor din România cu elemente la fel de tulburi și de ilegale de acolo. Lucruri care aduc un deserviciu grav intereselor naționale ale ambelor state, să ne facem înțeleși.
Mai mult, ca să exemplificăm cum au ajuns relațiile actuale ale României cu Israelul și cu comunitatea celor de acolo care mai simt încă puternice legături cu România, cu diaspora de acolo, cu scriitorii de limba română, iată ce personaje se perindă acolo la conducerea Institutului Cultural Român din Tel Aviv și cum înțeleg aceste personaje să reprezinte interesele României și ale celor atașați de cultura română – directorul ICR Tel Aviv, Salamon Márton László, excluzând Asociația Scriitorilor Israelieni de Limba Română de la participarea la acțiuni culturale pe anul 2019. Sigur, pare absolut de neînțeles cum ajung să se cronicizeze astfel de situații, dar multe alte lucruri sunt cel puțin la fel de neînțeles, ca să folosim un eufemism, în multe alte aspecte ale politicii externe și reprezentării culturale a României în străinătate.
Citând dintr-un articol din Cotidianul chiar de anul acesta, disponibil aici, acolo, la ICR Tel Aviv se pare că ar fi fost la un moment dat ‹‹ideea transmisă „de sus”, că „nu trebuie să se mai facă evenimente în limba română, ci numai în ebraică și engleză”››. Tot de acolo aflăm că cetățeni israelieni chiar au făcut o petiție către MAE, au rugat insistent UDMR, dacă tot se pare că le revine lor acest post extrem de important de director la ICR Israel, să trimită măcar pe altcineva în locul acestui director actual, „care să nu omoare cultura românească încă patru ani”. Dar bineînțeles că nu s-a întâmplat așa, probabil intenția unora fiind să omoare cultura românească și nu doar încă patru ani. Un diplomat israelian chiar ar fi spus, referitor la situația de la ICR Tel Aviv, că „tot ce se petrece este ceva ce depășește puterea lor de înțelegere (n.r. a israelienilor), cum îmi mărturisea de curând un strălucit diplomat israelian tot cu origini românești.”
Dintr-o interpelare adresată Camerei Deputaților, disponibilă aici, aflăm cum același director i-ar fi interzis participarea unui rabin la un eveniment public dedicat chiar Holocaustului. Cităm ce ar fi declarat rabinul respectiv, I. Wasserman:”Împreună cu autoritățile israeliene și române, însoțim anual sute de israelieni și de români să participe la aceste comemorări care sunt absolut necesare și avem o experiență de ani de zile. Din păcate de la intrare directorul Martin Salamon mi-a spus că evenimentul este închis și că nu voi putea dialoga cu musafirii din România. Am fost surprins de această respingere a mea de către un reprezentant al României. (...)” Rabin avocat Iosef Wasserman, referent pentru relațiile cu România al Asociației Parlamentare din Israel pentru cinstirea memoriei Holocaustului (15 august 2019)”.
Tot din interpelarea de aici aflăm despre „găzduirea de către ICR-Tel Aviv a unor manifestări cu caracter defăimător la adresa României”, iar Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (ASILR) cataloga excluderea lor drept „un act anti-cultural, anti-israelian și, în același timp, anti-românesc.” Despre motivele acestei excluderi a Asociației aflăm câteva indicii aici: „Ei (n.r. ASILR) plasează acest moment de rupere a relațiilor lor cu domnul director M.L. Salamon în legătură cu festivitățile dedicate „Aniversării Centenarului României”. Sau, mai degrabă,…absența acestora.” Greu de crezut că toate aceste plângeri din partea israelienilor au făcut vreo impresie la București, pentru că același personaj este tot acolo. Reprezentant al culturii românești într-o țară importantă ca Israel.
Acum, s-ar putea imagina diferite motive pentru care un reprezentant impus de UDMR are această atitudine criticată chiar de către israelieni în privința culturii românești, de ce apar „manifestări cu caracter defăimător la adresa României”, cum am citat mai sus, sau de ce ar fi fost probleme cu festivitățile în anul sărbătoririi Centenarului, 2018, după cum ar fi spus Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română menționată mai sus, dar oricare dintre aceste presupuse motive ar reprezenta o incompatibilitate cu o funcție a Statului Român. Nu mai vorbim despre felul în care sunt urmărite interesele Statului Român într-o țară-partener atât de importantă ca Israelul, lucruri care sunt imposibil de înțeles chiar și de către israelieni, după cum am citat mai sus. Dar se pare că toate aceste considerații nu reprezintă nimic pentru anumite grupuri de interese sau de influență, nu știm exact cum să le numim.
Toate aceste afaceri uneori dubioase, toate aceste numiri și atitudini ciudate în poziții-cheie pentru reprezentarea Statului Român în Israel, iarăși au putut decurge nederanjate de nimeni inclusiv din cauza geografiei imaginare între Israel și România. Geografie imaginară a societății din Israel și din România care, din nou, a preferat să se uite din nou doar spre Vest, lucru de care au profitat din nou politicieni și grupuri de interese care s-au uitat spre Est sau spre Sud, în orice punct cardinal, dar doar în interes propriu sau de grup, deseori cu totul contrar celui național, deopotrivă pentru Israel și pentru România.
Pentru că, printr-o apropiere adecvată în materie de securitate națională, politică, energie, plus multe alte domenii, ar avea multe de câștigat atât Israel, cât și România. Nu mai vorbim și despre apropierea culturală, care, însă, iată pe ce mâini încape. Dar dacă astfel este tratată apropierea culturală, putem oare spera ca cea legată de securitatea națională să fie altfel abordată? Nu putem decât să sperăm. Pentru că cea politică, cel puțin, nu a făcut decât să genereze foarte multă confuzie și lipsă de încredere sau seriozitate în ultimii ani, care compromit imaginea României chiar în ochii celor care o iubesc din Israel.
Desigur, nu ne-am propus să inventariem controversele generate de personajul de mai sus sau de altele asemănătoare, din politica sau reprezentarea culturală a României, iar cele de mai sus sunt prezentate doar cu titlu de exemplu pentru a ilustra ce se întâmplă atunci când geografia imaginară a unei societăți are atenția îndreptată într-o parte, neglijând alte spații, iar diferite persoane sau grupuri de interese pot instrumentaliza în folosul lor această relație. Iar narațiunile oficiale au alimentat această geografie imaginară a societății, neglijând aproape total și aspectele securitare sau strategice naționale, care ar fi trebuit să fie dincolo de spaimele sau dorințele societății.
Desigur, nu este absolut nimic greșit în atenția deosebită acordată de politica externă a României pentru integrarea euro-atlantică și în Uniunea Europeană, cea care ne pune astfel la adăpost de orice amenințare militară externă, este esențială chiar, dar ce a fost greșit a fost neglijarea totală a spațiului estic și sud-estic. Iar realitatea actuală ne arată, pentru a nu-știu-câta oară, că amenințările externe actuale predominante vin din această zonă. Începând cu agresiunile Rusiei, continuând cu proliferarea identității „moldovenești” care a fost concepută în mod special drept o armă împotriva românilor și României, identitate neglijată și chiar încurajată direct și indirect cu inconștiență și de la București.
Turcia. Putem continua cu neglijarea impactului potențial al militarizării excesive a Turciei, despre care chiar un analist turc spunea că este „aproape fără precedent”, cu un președinte Erdogan care chiar cu puțină vreme în urmă a amenințat Grecia cu o invazie. Aceeași Turcie a lui Erdogan care a destabilizat și mai mult Siria, colaborând cu elemente teroriste locale, generând valuri de refugiați cu care a amenințat toată Europa. Aceeași Turcie a lui Erdogan care alimentează un război civil în Libia, cu care și-a împărțit în mod ilegal aproape toată Mediterana de Est. Același Erdogan care amenință de ceva vreme cu o nouă intervenție armată în Siria, într-o zonă de care ne desparte aproape aceeași distanță ca de la București la Berlin. Și, deloc în ultimul rând, în timp ce pentru geografia imaginară a societății românești Turcia pare foarte departe și prea puțin interesantă politic, aproape nesesizat de nimeni a fost semnat un acord între România și Turcia prin care același Erdogan de acum va fi prezent în mod oficial în România prin organizația TIKA, așa-numita „mână lungă a lui Erdogan”, care va avea grijă să transmită musulmanilor din România toată propaganda politică, ideologică și islamistă a lui Erdogan, exact așa cum dorește acesta, după cum am detaliat într-o analiză precedentă aici.
Despre cele câteva mii de megleno-români din Turcia nu credem că au fost măcar o dată pe agenda vreunui oficial român de la Ankara, în timp ce TIKA, mâna lungă a lui Erdogan, este primită cu generozitate în România. Dar despre proiecte culturale pentru minoritatea pe cale de dispariție a megleno-românilor din Turcia nu aflăm absolut nimic. De parcă nu ar exista.
Armenia, Azerbaidjan, Georgia. Dacă tot am menționat mai devreme exemple de geografie imaginară versus geografie factuală, putem să vorbim despre un alt război, cel din Nagorno-Karabach (Karabahul de Munte), de care ne despart 2.489 de km, mai puțin decât cei 2.556 de km care ne despart de Londra.
Printre puținele aspecte pozitive în această direcție, putem semnala parteneriatul strategic cu Azerbaidjan semnat în 2009 și parteneriatul strategic cu Georgia semnat chiar acum câteva săptămâni. Adăugăm semnarea de curând a proiectului privind realizarea unor facilități de gaz natural lichefiat la Marea Neagră, două terminale, unul pe malul estic al Mării Negre și unul pe malul vestic, împreună cu Azerbaidjanul. De asemenea, punctăm un acord recent de implementare a unui proiect ce vizează un cablu submarin de transport de electricitate din Azerbaidjan spre Uniunea Europeană, semnat de Azerbaidjan, Georgia, România și Ungaria. Deși este foarte târziu, sperăm ca măcar să se fi învățat din greșelile sau dezinteresul trecutului, să se implementeze pe deplin aceste acorduri și să fie parte a unei strategii consecvente, nu doar încă un episod izolat, conjunctural. Dar aceasta depinde de mai mulți factori și actori internaționali, inclusiv climatul general regional.
Balcani. Din nou trebuie accentuat faptul că absolut toate comunitățile românești minoritare din Balcani și celelalte țări vecine au fost abandonate total de clasa politică de la București, de 30 de ani. Iar toate aceste comunități au o importanță deosebită pentru orice stat, din foarte multe puncte de vedere, deloc în ultimul rând din punct de vedere securitar, reprezentând punți de legătură foarte importante cu societățile statelor lor de reședință. Deci nici măcar argumentul securității naționale a României nu a contat în a convinge reprezentanții instituțiilor din România să acorde o atenție nu deosebită, ci măcar decentă acestor comunități.
Pentru că, printre toate argumentele umane, naționale, umanitare, legate de drepturile esențiale ale omului, aici vorbim și despre o componentă cu greutate a politicii externe – cu alte cuvinte, în termeni strict legați de securitate națională și politică externă, lucrurile sunt extrem de simple: prin aceste minorități ar crește greutatea regională a României, cresc pârghiile pe care le poate manevra România în relațiile cu alte state, crește respectul primit de România în regiune, crește soft power. În acțiuni care sfidează pe de-a-ntregul orice brumă de strategie de securitate, Bucureștiul a abandonat total, inexplicabil, aceste comunități la discreția statelor respective, profitând de dezinteresul relativ al societății românești pentru această zonă care nici ea nu ocupă un loc fruntaș în geografia imaginară.
Nu vorbim despre o instrumentalizare cinică a comunităților proprii de peste granițe (chiar în detrimentul lor) așa cum face Budapesta, de exemplu, exercitând influențe de negândit în alte părți asupra politicii interne și externe a Bucureștiului, dar vorbim până la urmă despre o prestanță regională care se pierde inclusiv prin astfel de inacțiuni ale Bucureștiului.
Dar, din nou, dacă societatea își poate permite să aibă o geografie imaginară, cei care se ocupă de politica externă a României, de strategii naționale și de securitate națională, nu își pot permite asta. Cu atât mai puțin este de înțeles această lipsă de joc politic a României în Balcani, cu cât toate celelalte state joacă foarte puternic în zonă. Probabil, din nou, și aici, decidenții politici, urmărind capital politic (care nu putea fi generat de narațiuni pe tema Balcanilor) sau interese personale/de grup, au abandonat la nivel de strategie națională aproape orice mișcare în Balcani, pentru că altfel nu se poate explica această trădare consecventă a minoritarilor români și aromâni de acolo.
Kazahstan. Dăm aici și exemplul care poate părea exotic al Kazahstanului. În Kazahstan, încă sunt zeci de mii de urmași ai celor deportați, ai celor luați prizonieri, dar în afară de faptul că li s-a dat ocazia să dobândească cetățenia română (un lucru foarte bun, de altfel), nu vedem să se facă prea multe pentru cei rămași acolo astfel încât să își păstreze și dezvolte identitatea românească, o punte de legătură cu importantul stat din Asia Centrală. Nu interesează pe nimeni. Acest dezinteres al reprezentanților instituțiilor românești pentru această comunitate numeroasă, trecută prin traumele deportărilor și ale gulagurilor, aflată într-un stat cu un potențial energetic uriaș, așa cum este Kazahstan, este absolut de neînțeles. Aceste lucruri nu au contat pentru clasa decidentă din România, care, din nou, iată că a preferat să dezvolte legături private, individuale, bineînțeles, în interes strict propriu, nu național, cu entități din Kazahstan.
În partea a doua a analizei, ce va urma, vom trata felul în care geografia imaginară a societății românești privea într-un anumit fel Federația Rusă, pe baza traumelor repetate din ultimele sute de ani, adică încercând să nu o privească deloc, în ciuda apropierii geografice, în timp ce însă membri ai clasei politice și ai mediului de afaceri din România, deloc traumatizați, în interes personal și de grup, priveau Federația Rusă într-un mod mult mai cald, lăsând-o să se infiltreze în domenii-cheie pentru securitatea națională din România.
* Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la CSSR al ISPRI.
Se încarcă comentariile...
