Cum poate Europa să-și recâștige strategia: de la Ucraina la autonomia reală în fața unui Occident fragmentat (II)
Europa trebuie să renunțe la rolul pasiv de beneficiar al umbrelei de securitate americane și să își asume responsabilitatea unui actor global matur, capabil să-și protejeze interesele, valorile și vecinătatea strategică
„Trăim într-o lume agitată, dar liniștea nu se pierde; ea se află în inimă. Trebuie doar să o descoperim.”- părintele Constantin Galeriu
Europa se află în fața unei întrebări decisive: ce poate face atunci când aliatul tradițional devine imprevizibil, iar agresorul de la graniță devine tot mai îndrăzneț? Răspunsul, oricât de dur ar suna, începe la Kiev. Un grup solid de state europene – Germania, Franța, Polonia, Marea Britanie, țările nordice și baltice, Olanda, Spania și, mai ezitant, Italia – au înțeles deja că securitatea continentului este direct legată de rezistența Ucrainei.
Războiul Rusiei nu este o dispută locală, ci o încercare de a redesena prin forță harta Europei. Dacă Ucraina ar fi silită să capituleze, Moscova și-ar elibera resursele pentru a crea noi fronturi de presiune, fie convențională, fie hibridă. Ucraina funcționează ca un dig strategic; dacă se rupe, întreg continentul riscă o destabilizare accelerată. În mod paradoxal, Europa are mai multe pârghii decât pare, poate chiar mai multe decât Statele Unite, în ceea ce privește sprijinirea Ucrainei.
De la instalarea administrației Trump, care a redus sau înghețat sprijinul american, europenii au preluat majoritatea efortului: controlează cele mai multe active ruse înghețate, aplică sancțiunile decisive, susțin economia Ucrainei și furnizează cea mai mare parte a echipamentelor militare. Investițiile europene au contribuit și la dezvoltarea industriei de apărare ucrainene, care produce acum componente esențiale pentru propriul efort militar. Asta nu înseamnă că rolul SUA devine neglijabil.
Informațiile furnizate de Washington sunt vitale pentru capacitatea Ucrainei de a intercepta atacuri, de a proteja infrastructura critică și de a identifica ținte în interiorul Rusiei. De asemenea, o mare parte a echipamentelor achiziționate de europeni provine din industria americană, fapt care prelungește dependența structurală a Europei față de Statele Unite.
Această contradicție scoate la iveală o dilemă profundă: Europa își sporește capacitățile de apărare, dar, în lipsa unei industrii mature, o face adesea prin achiziții americane care o leagă și mai strâns de un partener politic instabil. Rezolvă vulnerabilități pe termen scurt, dar creează altele, mai mari, pe termen lung. Totuși, chiar dacă Europa nu dispune încă de o arhitectură strategică unitară, are tot ce îi trebuie pentru a preveni prăbușirea Ucrainei și pentru a crea condițiile unei păci durabile. Ce lipsește sunt două ingrediente rare în politica europeană: coerența și curajul. Europa trebuie, înainte de toate, să-și disciplineze gândirea strategică. Instituțiile și liderii europeni pot vorbi convingător despre viziune pe termen lung, dar se împiedică adesea de interese locale, blocaje birocratice și prudențe juridice care nu mai corespund realității de pe câmpul de luptă.
Refuzul Belgiei sau al Băncii Centrale Europene de a permite folosirea activelor ruse înghețate ilustrează acest decalaj: riscurile teoretice ale acestor măsuri sunt insignifiante comparativ cu costurile strategice reale ale unei înfrângeri ucrainene. O Europă care amână decizii vitale din teamă procedurală nu va rezista șocurilor geopolitice care se anunță. La fel de importantă este refacerea curajului politic. Europa trebuie să trateze relația cu Washingtonul nu cu anxietate, ci cu maturitate. Ar putea merge la Casa Albă, să-i mulțumească lui Trump pentru „eforturile diplomatice” și să-i explice cu politețe că războiul din Ucraina poate fi gestionat în mare măsură de europeni.
Ceea ce Europa are nevoie de la Statele Unite nu este comandă, ci continuitate în domeniul informațiilor și acces rapid la echipamente până când industria europeană de armament se va consolida. Este un mesaj simplu: putem să ținem linia frontului, trebuie doar să nu ni se pună piedici. Pe lângă aceste realități, contextul global întărește urgența acțiunii europene. Fereastra strategică se îngustează: Rusia își reface industria militară, China testează vigilența Occidentului în Indo-Pacific, iar angajamentele americane sunt distribuite pe mai multe fronturi. În același timp, Ucraina evoluează de la statutul de stat sprijinit la acela de contributor la securitatea europeană, pe măsură ce capacitățile sale industriale se integrează în ecosistemul continental.
În paralel, ascensiunea partidelor de extremă dreaptă europene, multe cu simpatii declarate pentru Moscova, subminează consensul și încetinește decizii critice. Iar costurile sprijinirii Ucrainei, oricât de mari ar părea, sunt incomparabil mai mici decât costurile unei Rusii victorioase. Europa nu poate promite pacea mâine, dar poate garanta construcția unui cadru solid de securitate. Poate menține Ucraina în viață, poate reduce presiunea rusească și își poate recâștiga autonomia strategică. Dacă în tot acest proces este nevoie și de un gest simbolic – o medalie aurită, un bust, o piață dedicată lui Trump – diplomația europeană poate găsi modalități de a negocia fără a-și compromite esența. Europa are resursele, pârghiile și interesul vital de partea ei. Ce îi lipsește încă este hotărârea de a se comporta ca o putere. Când va face acest pas, relația sa cu Ucraina, cu Rusia și cu Statele Unite va arăta fundamental diferit.
Kaja Kallas — „darul Kremlinului”? Când diplomaţia UE devine vulnerabilă
Într-o analiză provocatoare publicată recent în The Telegraph, Owen Matthews susţine că ascensiunea lui Kaja Kallas la conducerea diplomaţiei externe a Uniunea Europeană reprezintă un risc profund pentru coeziunea occidentală. Titlul ales — „The EU’s top diplomat is a gift to the Kremlin” — nu este întâmplător: autorul avertizează că tonul ei dur, între scepticism faţă de dialog şi presiune constantă asupra Rusiei, ar putea slăbi capacitatea Alianţei de a acţiona în mod unit.
Matthews susţine că, prin strategia adoptată, Kallas riscă să submineze solidaritatea Occidentului în faţa crizelor externe. Confruntările diplomatice constante, retorica agresivă şi prioritizarea unor poziţii ferme — mai degrabă decât construirea unui front comun flexibil — ar putea oferi Moscovei (şi altor forţe revisioniste) ocazii să exploateze fracturile dintre aliaţi.
Autorul se referă la traseul politic al lui Kallas — de la funcţia de prim-ministru al Estoniei, la cea de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate — şi o descrie ca lidera unei linii „de dreapta” în politica externă europeană, cu un stil ”dur, direct și implacabil”. Critica vizează tocmai incapacitatea aşa-zisei „diplomaţii dure” de a construi alianţe solide pe termen lung. Într-o lume marcată de conflicte multiple — războiul din Ucraina, tensiuni cu Rusia, crize globale, avertizează Matthews, UE are nevoie de coerenţă, dialog și cooperare, nu de gesturi simbolice și retorică inflamatoare care adâncesc diviziunile.
O Americă repliată: Noua Strategie de Securitate marchează ruptura de ordinea liberală
Noua Strategie de Securitate Națională a administrației Trump marchează o ruptură profundă față de tradiția de politică externă americană din ultimele decenii. Documentul nu se prezintă ca o viziune instituțională a statului american, ci ca o extensie politică și ideologică a președintelui în funcție.
Strategiile anterioare încercau să vorbească în numele Americii, nu al unui lider; însă această strategie plasează persoana președintelui în centrul întregii construcții conceptuale, transformând analiza strategică într-un mesaj aproape electoral. Prin această personalizare, strategia transmite aliaților și adversarilor că direcția Americii depinde de voința individuală a unui om, nu de consensul instituțiilor sale.
Pe fond, documentul restrânge în mod explicit ambiția globală a Statelor Unite la apărarea strictă a „intereselor naționale fundamentale”, repudiind ordinea liberală creată după 1991. În loc de leadership global și alianțe multilaterale, strategia promovează un model de putere bazat pe tranzacționalism, intimidare și acorduri bilaterale.
America nu se retrage complet din lume, dar nici nu mai vede stabilitatea globală ca pe o responsabilitate proprie; își proiectează influența doar acolo unde consideră că are un câștig direct și imediat. În interiorul acestui cadru îngust, imigrația devine problema centrală a securității americane.
Documentul tratează migrația în masă drept sursă majoră de risc – criminalitate, instabilitate economică, presiune socială – și o ridică deasupra competiției geopolitice tradiționale. Acest lucru reordonează prioritățile militare: dacă frontiera sudică este considerată prima linie a apărării naționale, atunci resursele pentru Europa, Orientul Mijlociu sau Indo-Pacific devin secundare. Practic, politica internă redefinește politica externă. Strategia introduce apoi o reinterpretare a Doctrinei Monroe, prin care emisfera vestică devine zona de interes suprem.
America Latină este văzută fie ca spațiu de securizat împotriva influențelor externe, fie ca un teritoriu ce trebuie controlat pentru a preveni migrația și pentru a proteja lanțurile de aprovizionare critice. În consecință, Washingtonul prefigurează o realocare a forței militare departe de teatre precum Europa, Asia sau Orientul Mijlociu. Această repoziționare este justificată printr-o logică economic-naționalistă și una demografică. În paralel, strategia aduce politica culturală în centrul securității naționale. Valorile conservatoare, familia tradițională și „sănătatea spirituală” sunt prezentate ca componente ale securității, o noutate în limbajul oficial american.
Documentul critică deschis Europa pentru „pierdere de identitate”, pentru schimbări demografice și pentru lipsa de coeziune culturală, sugerând că și compatibilitatea culturală, nu doar cea militară, determină calitatea unei alianțe. În mod paradoxal, în timp ce SUA se declară vulnerabile la influențe externe, strategia justifică intervenția în dinamica politică internă a unor state partenere, cum ar fi Germania. Structura documentului ridică și războaiele culturale la rang strategic.
Diversitatea, echitatea și incluziunea sunt prezentate drept riscuri la adresa eficienței instituționale și, implicit, a securității. Europa este descrisă ca un continent în derivă culturală, incapabil să-și alinieze politicile la cele ale Washingtonului. Această abordare mută criteriul de încredere între aliați din zona capacităților în zona identității politice și ideologice.
Strategia include și un proiect ambițios privind apărarea antirachetă: un scut intern de tip „Golden Dome”, echivalentul unei umbrele antirachetă naționale. Ideea semnalează un pivot doctrinar major – Statele Unite ar urmări, cel puțin teoretic, o capacitate de apărare cuprinzătoare care ar putea afecta echilibrul nuclear global, generând neliniște la Moscova și Beijing. În raport cu aliații, logica partajării responsabilităților se transformă în transfer de responsabilitate. Europa este împinsă să preia povara apărării proprii, iar țările NATO sunt obligate, în spiritul „Angajamentului de la Haga”, să cheltuiască 5% din PIB pentru apărare.
Această condiționalitate transformă solidaritatea aliată într-un contract tranzacțional, unde sprijinul american depinde de conformitate financiară. Pentru multe state europene, o astfel de cerință este aproape imposibilă politic. Strategia insistă obsesiv asupra suveranității, dar o aplică selectiv. Pe de o parte, avertizează că instituțiile internaționale subminează autonomia națională americană; pe de altă parte, se arată dispusă să modeleze politicile interne ale aliaților după propriile preferințe.
Documentul amestecă în mod neobișnuit contrainformațiile, diaspora, politica internă și competiția geopolitică. Pe plan economic, strategia aduce reindustrializarea în centrul securității naționale. Tarifele, controlul lanțurilor de aprovizionare și independența energetică sunt tratate nu ca politici economice, ci ca instrumente strategice la același nivel cu puterea militară. Ambiția de a elimina dependențele externe este însă puțin realistă în sectoare precum pământurile rare, cobaltul sau medicamentele – resurse cu circulație globală. Privit în ansamblu, acest cadru strategic semnalează o mutație profundă: America nu mai încearcă să conducă ordinea internațională, ci să se protejeze de ea. Este o strategie introspectivă, personalizată și marcată de teme interne – identitate culturală, migrație, industrie – care pătrund în deciziile de securitate. Pentru aliați, mesajul este clar: relația cu Washingtonul devine mai volatilă, mai condițională și mai puțin axată pe interese comune decât pe compatibilitate ideologică.
Concluzia generală este că noua strategie a administrației Trump nu redefinește doar prioritățile Americii, ci rescrie regulile de funcționare ale alianțelor, ale ordinii mondiale și ale conceptului însuși de securitate. Pentru Europa, dependentă de umbrela americană, strategia reprezintă un avertisment: nu mai poate conta pe o Americă angajată în securitatea continentului, iar responsabilitatea propriei apărări trebuie asumată urgent, coerent și fără iluzii. Kremlinul a salutat cu surprinzătoare deschidere noua Strategie de Securitate Națională (NSS) a Statelor Unite, considerând-o un document care se apropie de pozițiile rusești privind ordinea internațională.
Purtătorul de cuvânt Dmitri Peskov a afirmat că NSS reflectă în mare parte „viziunea Rusiei” și poate crea „o oportunitate modestă” pentru negocieri privind pacea în Ucraina. Kremlinul apreciază în special faptul că Washingtonul nu mai include Rusia pe lista amenințărilor directe, un gest perceput ca un posibil început de detensionare. Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate, a mers și mai departe, sugerând că noul document american rezonează „în mod neașteptat” cu concepția rusă despre suveranitate și arhitectura de securitate europeană. El a avertizat însă că „fereastra pentru dialog” rămâne deocamdată închisă.
Noua Strategie de Securitate a SUA consemnează o schimbare structurală în poziționarea Americii față de lume — o reorientare spre interior, spre controlul frontierelor și spre definirea alianțelor în termeni identitari, nu instituționali. Pentru Europa, acest lucru marchează sfârșitul unei epoci în care stabilitatea transatlantică putea fi considerată un dat.
Dacă Washingtonul își condiționează angajamentele printr-o logică strict tranzacțională și prin criterii culturale, atunci UE nu mai poate conta pe reflexele diplomatice, militare și morale ale vechii ordini liberale.
În fața acestei realități, Europa trebuie să acționeze pe trei direcții esențiale:
(1) să își consolideze autonomia strategică, investind în capacități de apărare care să reducă dependența militară de SUA;
(2) să își reconstruiască unitatea internă, depășind fragmentările care îi subminează credibilitatea geopolitică;
(3) să dezvolte o politică externă coerentă, ancorată în interesele proprii, nu doar în reacție la Washington. Noua paradigmă americană nu exclude cooperarea, dar o condiționează radical.
În acest context, Europa trebuie să renunțe la rolul pasiv de beneficiar al umbrelei de securitate americane și să își asume responsabilitatea unui actor global matur, capabil să-și protejeze interesele, valorile și vecinătatea strategică. Numai astfel poate transforma această ruptură într-o oportunitate de redefinire și consolidare.
Singura certitudine este că o eră istorică se încheie și una nouă începe.
Se încarcă comentariile...
