Cum e românul? Cumva!

„Românul s-a născut poet”.  Cel mai târziu în adolescenţă „s-a făcut frate cu codrul” într-un mod cât se poate de exclusivist  („...râul, ramul/ Mi-e prieten numai mie...”). Are mâini pricepute şi curajoase, cu moştenire genetică ilustră („...în aste mâini mai curge/ Un sânge de roman”), însă tentate periodic să se moleşească („muieţi-s posmegii?”).

Cum e românul, deci? Depinde de unde-l vezi. Din tabăra naţionalistă, românul apare ca o fiinţă aproape mitică, cu un pedigree de invidiat: dacii, din care românul pretinde că se trage ca brânza din laptele luat de la gura mânzului, erau „cei mai viteji şi mai drepţi”. Tocmai de-aia nu i-a suferit Traian: din gelozie. Iar după ce i-a cucerit, bucuria latinului a fost atât de mare, încât a ţinut-o într-un danţ un an întreg. Din fericire, dacii s-au cuplat convenabil cu romanii şi din împerecherea lor a ieşit un hibrid care întruneşte toate calităţile genitorilor. Până şi limba în care ne exprimăm este genială: doar în ea se găsesc expresii intraductibile, precum „dor”.

Din tabăra cinicilor, românul se vede ca o fiară bâjbâind, oarbă, la marginea civilizaţiei. Doar cu mult noroc, după câteva milenii de evoluţie, românul va ajunge, în sfârşit, un biped raţional, care ar putea să aprindă, neasistat, flacăra aragazului. O spune Patapievici, în „Politice”: „o umbră fără schelet, o inimă ca un cur,  fără şira spinării”. Deocamdată, însă, funcţionăm ca o latrină mondială, avem statutul closetului din fundul curţii: „toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. Limba noastră, vai de ea,  „este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături”.

În rezumat, ca imagine, românul e un Goliath cu care doar un David se poate măsura. Mă refer la Prof. Dr. Daniel DAVID, de la Universitatea Babeş- Bolyai, al cărui studiu („Radiografia Psihologică a Poporului Român după Eliberare”) m-a lăsat perplex: probabil pentru că sunt român, n-am înţeles nimic.

În primul rând, n-am priceput de ce, vrând să ne definească, Dl. DAVID ne compară cu americanii. De ce nu cu bulgarii? Inuitesc că dl. Profesor socoteşte SUA un fel de etalon. În acest caz, să te compari cu etalonul nu-i deloc profitabil. Nu  e bine să te raportezi la deşteptul clasei. Mult mai relaxant, şi sigur mobilizator, este să te compari cu prostul din fundul clasei: în raport cu el, simţi că ai şanse, că poţi progresa, că succesul nu-i chiar aşa inaccesibil cum părea în raport cu „ăla de 10”.

În al doilea rând, dl. Profesor, care, pe blogul său, militează pentru Raţiune cu „R” mare („Blog (....) pentru o Românie Raţională!”), are nişte raţiuni care-mi scapă. În tabelul care ne caracterizează ca naţie, alcătuit din doar 5 rânduri („Big Five“– vezi foto), noi suntem „calzi în relaţii interpersonale” şi, simultan, „suspicioşi”. În schimb, americanii, deşi sunt „rezervaţi”, reuşesc să aibă „încredere în oameni”. Nu pricep cum suntem, în acelaşi timp, „calzi” şi „suspicioşi”. Îi împrumut vecinului  bormaşina mea fără să am nicio rezervă, în schimb îl suspectez cu tărie că vrea s-o vândă sâmbătă, în talciocul din Obor. Oi fi nebun?

Dl. Profesor nu răspunde la întrebarea asta. În schimb, ştie care este sarcina mea şi a generaţiei din care fac parte: „...de a construi un nou Ethos al poporului român, (....), care să ne  transforme într-un popor fericit şi repsectat, cu contribuţii cheie la civilizaţia umană”. În locul unei concluzii teoretice, dl. Profesor decide să pună studiului său un final practic, mobilizator.

PS: Dacă e de muncă, e cazul să ne întrebăm care-i noima, pentru ce să ne spetim. Noi am avut „contribuţii cheie la civilizaţia umană” (racheta în trepte, stiloul, insulina, Coloana Infinitului, teatrul absurd etc.) şi fără să alcătuim un popor fericit şi respectat.