Crima de stat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a publicat azi numele a trei posibili torţionari. Mai precis: doi foşti şefi de penitenciare şi un subofiţer de Securitate.

Neculai Tilici, Refic Fizula şi Teodor Sârbu sunt nume şi prenume care dau concreteţe sistemului de teroare care a instaurat în societatea românească frica de adevăr, de opinie sau chiar de gândire. Justiţia este chemată acum să îi judece. Înainte de a se petrece acest lucru – sperăm să aibă rezistenţa fizică necesară –, cei trei, printre alţii, reprezintă moştenirea biografică a dictaturii proletariatului şi oferă ocazia unei reflecţii mai temeinice. Astfel, fără a ignora eventuala lor contribuţie nefastă, ei ilustrează un mod general de a face politică în epocă.

Nu ne putem imagina o explicaţie, fie şi foarte pe scurt, a ceea ce s-a petrecut după 1945 la noi fără să ţinem cont de sistemul concentraţionar şi de maniera în care Partidul Comunist, prin braţul armat al Securităţii, îşi impunea ideologia, plămădind o nouă realitate socială. Suprimarea pluralismului, îngrădirea drepturilor fundamentale, evacuarea elitei din viaţa publică, spulberarea proprietăţii şi decimarea antreprenoriatului, rescrierea radicală a canonului estetic şi altele asemenea – toate s-au constituit în metode violente de a impune o ideologie.

Miezul ideologiei era ura faţă de tot ceea ce ţinea de trecut. Adamismul, adică pretenţia de a crea lumea din nimic, ca şi când nu ar fi existat deja înainte, a alimentat dispreţul şi înverşunarea. Mărturiilor celor trecuţi prin închisorile politice, prin lagăre şi colonii de muncă le este comună amintirea privirilor flămânde de răzbunare ale gardienilor şi capilor acestora. Sistemul distrugea cu perseverenţă ţesătura corpului social, instituind noi ierarhii şi false valori. Nu economisea nimic şi nu se dădea înapoi de la nicio enormitate. Scopul scuza şi chiar încuraja excesul.

Revenind la cei trei, regimul se folosea sistematic de intimidare, îngenunchea destine, încerca să frângă rezistenţa caracterelor, umilea trupurile şi lua mereu cu asalt sufletele, sfârşind prin a jupui coaja unui miez care le scăpa. Crima de stat a fost în toţi aceşti ani, până în ultimele zile ale lui 1989, dovada slăbiciunii supreme. Un stat abuziv nu suportă nici măcar prezenţa fizică a celor de altă părere. Cum nu le suportă nici cuvintele. Cenzura pe hârtie ajungea baltă de sânge în celular sau la marginea satului. Diferenţa trebuia să dispară. Cu orice preţ.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite