Crăciun fericit! (de altădată)

Stuttgart, început de noiembrie. Oraşul, deja împachetat în beteală şi fundiţe alb-roşii, invadat de Moşi Crăciun, aflat în altă primă audiţie a cântecelor de sezon (sezon tot mai extins, an după an), grăbit încoace şi-ncolo, înebunit să cumpere cadouri şi înfricoşat că stocurile de daruri ar putea fi pe terminate.

Simţeam cum trepidează frenetic (dacă şi nemţii sunt afectaţi de trepidaţie frenetică, ăsta e deja un semn clar că ceva nu e-n regulă!) şi-l contemplam de pe terasa unei cafenele ce dă înspre piaţa centrală unde încercam să-mi încălzesc frigul din oase cu o pătură şi o cafea nefiltrată căreia localnicii îi zic weissbier.

Agitaţia din târg mi-a adus aminte că, totuşi, Stuttgart nu e cu nimic special când vine vorba de hărmălaia Sărbătorilor. Toate oraşele europene (şi nu numai, evident) se încordează la fel în perioada asta şi se pregătesc pentru diverse asedii. Unele-s comune, molime fără de vaccin, generalizate şi banalizate: asaltul cumpărătorilor hămesiţi, contra-ofensiva mărfii care se bagă, neruşinarea reclamelor violatoare de bun gust, răbdare şi decenţă, tupeul lui Moşu’ care evadează din poveste şi, multicolor, bisexual şi intruziv, invadează lumea, ca ambasador plenipotenţiar al tuturor negustorilor planetei. Alte erupţii sunt însă specifice locului.

La Bucharest, de exemplu, separat de epidemiile evocate mai sus, suntem infectaţi de vulgaritatea televiziunilor-tabloid şi buimăciţi de liturghiile mall-urilor: fiecare magazin cu colindul propriu, madrigale pe zeci de voci asurzitoare, toate în cinstea preafericitului Hruşcă, învingător încă din primul tur. În Franţa, dimpotrivă, discuţii intense despre Crăciun şi pretinsul atac al acestuia împotriva laicităţii statului: două recente decizii judecătoreşti au obligat, întru corectitudine politică, eliminarea reprezentării scenei nativităţii din piaţa centrală pe motiv de egalitate de tratament cu interzicerea burkăi. Alfel spus, nici un Crăciun fără Ramadan. Pe urmă, în SUA, pe cât de agresiv şi sales-director este Moşul, pe atât de agresivi şi corecţi politic sunt duşmanii lui: numeroase proteste ale organizaţiilor ateiste şi ale altor tancuri de gândire şi cutii de creiere împotriva expresiilor cu conţinut potenţial creştin şi, deci, incorect. Pe scurt, zorzoane, zaiafet, zumzăială, dar şi zarvă şi zâzanie. Crăciun fake-uit.

Cam astea-mi erau gândurile şi oile mele când mi s-a întâmplat să primesc un minunat cadou. În faţa cafenelei-berărie, un bărbat care semăna cu un român, interpreta la saxofon melodii celebre în speranţa că oraşul agitat se va mai calma, din când în când, ca să-i dea şi lui un euro. Deşi melodiile se ciocneau octavă-n octavă cu alte cântece care cotropeau piaţa dinspre celelalte cafenele-berării şi magazine-cumetrii, saxofonistul se înstăpânise cu destul succes în vadul intrat, încă din debut de novembre, în high season (probabil cu speranţa că, la anul, Crăciunul va cădea începând cu 1 septembrie).

Omul meu chiar avea ceva aplecare. Când, pe la mijlocul reprezentaţiei, a fredonat prima melodie-amintire din viaţa mea, m-am dus şi eu să-mi achit, nostalgic, biletul de intrare la concert. Era (şi este) o piesă care, deşi nu fusese gândită să aibă legătură cu Crăciunul, mie îmi aminteşte de această Serbare. Aveam, cred, vreo cinci-şase-şapte ani când am auzit-o prima oară într-un decembrie înzăpezit, difuzată în emisiunea de sâmbătă a lui Tudor Vornicu (“De la A la Z”, parcă…). Şi-mi amintesc exact de momentul încapsulat în memoria mea când, în ajunul Ajunului, imediat după emisiunea cu pricina, mama mă trimisese cu nu mai ştiu ce inventate pretexte la Mama Leana, doar-doar de-o face rost de vreo oră fără mine, timp în care să pregătească bradul şi explicaţia venirii Moşului în lipsa beneficiarului suprem. (Era, carevasăzică, un an în care moşii de serviciu de până atunci îşi luaseră, ghinion, zile libere). Iar naivul din mine habar n-avea că, la întoarcere, avea să-l serbeze pe Moşu’ în contumacie şi, în drum spre bunica, lălăia, inocent,“Le temps des fleurs” cântat de Dalida (ori, în varianta englezească -aveam să mă documentez mai târziu- “Those were the days”, interpretată de Mary Hopkin, ambele versiuni prelucrate, pare-se, după un original rusesc).

În orice caz, atunci nici româneşte nu ştiam bine, aşa că momentele florilor ruso-franco-britanice se traduceau perfect prin la-la-la, interpretate cu gângureli de aburi geruiţi şi de-sub-ghete-zăpadă-ce-cânta-şi-ea, într-o stare de ajun de beatitudine, de bucurie a aşteptării, de linişte troienită. Nu ştiam nici de naşterea ce urma celebrată, nici de colinde sau colindători, nici de ce Moşul fusese poreclit cu nume din poveste şi nici că porecla lui avea să fie repudiată mai târziu din raţiuni ideologice. Eram doar băieţelul-fetiţă cu chibrituri, scufiţa care în drum spre bunica fredona, fără să ştie, că la-la-la, “those where the days”. În realitate, da, chiar acelea au fost momentele, restul parcă nici n-a mai contat, cadourile Moşului (de care nici nu-mi mai amintesc), frumoase probabil, au fost mai degrabă viaţa de apoi a unor momente care, în aşteptarea vieţii de apoi, au fost magice şi cu flori. Şi cu cartofi copţi pe plita bunicii, piperaţi cu sare grunjoasă şi savuraţi cu savoarea că viscolul de afară n-are cum să te atingă, iar casa bunicilor poate trece prin el, la o adică, exact ca printr-o viitură care se desparte-n două ca să-ţi facă ţie cărare prin mijlocul ei.

Those were the days my friend


We thought they'd never end


We'd sing and dance forever and a day


We'd live the life we choose


We'd fight and never lose


Those were the days, oh yes those were the days


La la la la...