FC Eminescu contra FC Creangă

În zilele astea de vară se poartă, din nou, fotbalul. Adunaţi în juriul podiumului de paradă, milioane de specialişti fotografiază întruna şi aplaudă miracolul islandez, analizează tactica italiană, deplâng Brexitul şi eşecul Spaniei sau oftează în faţa previzibilităţii succesului german.

Despre echipa României nu mai vorbeşte, evident, nimeni, pentru că despre ea nu mai este vorba încă din 1994. Cât despre fotbalul românesc în general, el s-a sufocat cu propria-i vomă, motiv pentru care orice scriere pe subiect ar trebui expediată la pagina de anunţuri mortuare şi comemorări.

Relativ recent, însă, am dat de o veste care mi-a retrezit speranţa în miracolul învierii: capul de afiş al meciurilor de baraj pentru promovarea în divizia C a fost duelul dintre campioana judeţului Botoşani, Luceafărul Mihai Eminescu, cu liderul din Neamţ, Voinţa Ion Creangă. Exact cum aţi auzit. Văd în ştirea asta luminiţa de la capătul tunelului şi îmi pot susţine nădejdea cu mai multe argumente.

Unu, aspiraţia spre elitism. Denumirea echipelor menţionate este un prim semnal al unei necesare redefiniri identitare, iar asocierea fotbalului cu aceşti doi mari clasici ai literaturii române este un prim pas în procesul de transfer al sportului-rege din zona mahalalei înspre centru. Că numele lui Eminescu şi Creangă şi ale altor oameni de cultură au fost cedate unor şcoli, academii, librării, biblioteci şi teatre este cumva firesc şi nu e treaba fotbalului. Cu aceste nume sunt însă botezate şi localităţi, străzi, pieţe (inclusiv pieţe agro-alimentare), pasaje rutiere (am trecut chiar recent prin pasajul Mihai Eminescu din Iaşi), grădiniţe, spitale, sindicate, hosteluri, restaurante (a se vedea, de exemplu, restaurantul Elite Eminescu, cu semnătura lui Florin Salam în cartea de onoare, elogiată pe pagina oficială a site-ului), săli de bal ş.a.m.d. Avea dreptate bietul Marin Sorescu: pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus, simplu, Eminescu. În asemenea condiţii, nu văd de ce sportul-rege să nu beneficieze şi el de binecuvântarea oferită de asocierea cu aceste mari personalităţi. În plus, dacă tot am imprimat portretul poetului naţional pe bancnota de 10 lei, fostă 1000 de lei, de ce nu i-am boteza şi i-am lumina echipa de futbol ca luceafăr al reînvierii sportului naţional? Naţional-poetul, naţional-sportul, deci, naţional-interesul.

Doi, un alt aer, mai elevat şi mai respirabil. Dacă exemplul cluburilor de la Ipoteşti şi Humuleşti ar fi – şi va fi – urmat şi de alte echipe, atmosfera din fotbalul autohton s-ar încărca de mai mult entuziasm, culoare, perfecţionism şi chiar poezie. Una e să vezi un meci cu ridicat nivel de noxe jucat de Gaz Metan Mediaş cu Petrolul Ploieşti, ori un meci cu scârţăit de şine între CFR Cluj şi Vagoane Arad, ori unul al durităţilor extreme dintre Oţelul Galaţi şi Metalul Reşiţa şi cu totul alta să asişti la o confruntare fotbalistică între două echipe cu nume de capodopere literare ori de scriitori. Cum ar fi Năpasta Caragiale versus Moara cu noroc? Ori Desculţii Stancu împotriva Ciocoii vechi şi noi? Sau Fraţii Jderi Sadoveanu contra Pădurii Spânzuraţilor? (Hai-de Fra-ţii!, hai-de Spânzura-ţii!, ziceţi că n-ar fi un haios duel al galeriilor...)

Trei, spiritul de fair-play din teren. Este de neconceput ca jucătorii Luceafărului Mihai Eminescu să se certe sau să se contreze cu colegii de la Ion Creangă, câtă vreme patronii spirituali ai echipelor erau prieteni la cataramă, la poveşti şi la băutură şi-şi ziceau reciproc, cu maxima afecţiune, „bădiţă”. (De altfel, probabil că din prea mult spirit de camaraderie luceafăriştii au pierdut meciul de baraj chiar pe teren propriu, fapt constatat chiar de finanţatorul echipei, Verginel Gireadă, care a declarant pentru btonline.ro că el şi-a dorit promovarea dar ei, jucătorii, „nu au vrut”.) Iar prietenia celor doi clasici nu e unică în cultura română, de unde şi enormul potenţial de sportivitate între echipele rebotezate cu nume de capodopere.

Patru, transformarea fotbalului românesc într-un sport cult, frate al muzicii culte. Noul sistem de denumire a echipelor va avea, aşadar, un alt mare avantaj: o bună parte a tifosilor vor invada, din sete de cultură şi de documentare, bibliotecile, iar cărturarii se vor avânta spre stadioane, astfel încât principiul pascalian al vaselor comunicante îşi va găsi validarea nu doar în fizică, ci şi în sociologie: numărul de huligani care iau calea bibliotecilor va fi acelaşi cu al învăţaţilor supţi de stadioane. Prin urmare, că-i vorba de bibliotecă sau de stadion nivelul de interes ar rămâne constant.

Şi, profitând de afluxul de intelectuali pe arenele de fotbal, ajungem la argumentul cinci, plusul de sportivitate din tribune. Prin urmare, gata cu fluierăturile şi înjurăturile la adresa unor echipe încărcate de cultură. Lumea va aplauda ca la teatru, iar când va veni vorba de scandări, vom constata o radicală schimbare de registru. De exemplu, când în minutul 85 al meciului, gazdele vor beneficia de un corner, galeria amfitrionilor nu va recurge la incantaţia tembelă şi simplistă „goo-luuul, goo-luuul”, ci la o rafinată prelucrare: „Vezi, cum minutele se duc,/Se scutur frunzele de nuc,/S-aşază bruma peste vii/De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”. Pe urmă, cunoscutele şi des-repetatele înjurături la adresa UE vor fi înlocuite de îndemnul „iubiţi-vă pe tunuri!”. Apoi, în loc de nătânga invitaţie la sex în grup „pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor”, incantată ca la ciorba de potroace din dimineaţa de după nuntă, se va prefera o altă prelucrare, de astă dată după versurile lui Coşbuc: „Ei sunt stelişti! Şi ce mai sunt?/Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,/Zamolxe, c-un întreg popor/De zei, i-am întreba: ce vor? Şi nu le-am da nici lor pământ/Căci ei au cerul lor! //Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!/E rău destul că ne-am născut:/Dar cui i-e frică de război/E liber de-a pleca napoi,/Iar cine-i vânzător vândut/Să iasă dintre noi! (Deci, gata şi cu blaturile şi aranjamentele). Eu nu mai am nimic de spus!/Voi braţele jurând le-aţi pus/Pe scut! Puterea este-n voi/Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,/Că zeii sunt departe, sus,/Steliştii lângă noi!” După asta, dacă echipa preferată pierde, bine-nţeles că ea nu va fi însoţită în drum spre vestiare de fluierături ci, cel mult, de aplauze ritmice copiate de la galeria islandeză, asortate cu scandarea „De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,/Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte.” Şi, în fine, secvenţa mea preferată de la o viitoare finală de Cupă a României dintre La Steaua şi Dinamo dominată de ceea ce jargonul gazetăresc numeşte „coregrafia galeriilor”: „Sus, pe gardul dinspre vie,/O găină cenuşie/Şi-un cocoş împintenat/S-au suit şi stau la sfat:/- Ia te uită, mă rog ţie,/ Cât de sus ne-am înălţat!...(Ce să spun, Steaua şi Dinamo, armata şi miliţia) Şi deodată, cu glas mare,/Începură amândoi,/Să cotcodăcească-n soare:/- Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!.../Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...Moment în care, coregrafia galeriilor e întreruptă de un suporter al lui FC Topârceanu: Dar de sus, din corcoduş,/Pitulându-se-ntre foi,/Mititel şi jucăuş,/Le-a răspuns un piţigoi:/ Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!...

Şi în fine, ultimul argument: şansa ca modelul românesc să fie preluat şi în străinătate. Dacă s-ar întâmpla asta (şi nu e deloc exclus), lumea ar descoperi brusc că, după ce brazilienii au inventat fotbalul-samba, olandezii lui Cruyff - fotbalul total, iar barcelonezii lui Guardiola fotbalul-tiki taka, românii au fost primii care promovează în lume fotbalul-amorul artei, amor total şi estival. Abia aştept viitoarele semifinale din Champions League: Felix şi Otilia contra Romeo şi Julieta şi Răzvan şi Vidra contra Tristan şi Isolda.

Şi, evident, momentul în care tocmai naţionala României să fie aceea recunoscută drept campioana unei mari iubiri.