Bacalaureat, proba de drept şi morală

Ultimul film al lui Cristian Mungiu, premiat la Cannes pentru regie şi extrem de elogiat de critici, mi se pare remarcabil prin universalitatea mesajului lui şi prin încărcătura sa profund umană.

Premiul obţinut, ovaţiile specialiştilor şi, mai ales, propriile mele emoţii trăite şi lăcrimate la vizionarea lui mă motivează să pledez în apărarea „Bacalaureat”-ului, acuzat de un reputat jurnalist că ar fi o „înşiruire de scenete moraliste” şi „basme didactice şi pedagogice” despre corupţia „soft” de la noi (corupţia fiind, de altfel, calificată ca „tema centrală a filmului”).

După mine, „Bacalaureat” nu este (doar) un film „despre corupţie” şi nici măcar „despre corupţia endemică din România” (aşa cum pretindeau nişte franţuji bezmetici, aflaţi în treabă). Cu atât mai mult (ori mai puţin, nu mai ştiu), Cristian Mungiu n-a păcătuit defel pentru c-ar fi preferat, vezi-Doamne!, să vorbească despre corupţia „mică”, „soft” („cu delicateţuri”), în dauna (sau în folosul, nu mai ştiu) corupţiei „mari” (cu sânge pe pereţi). Aşa cum „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” n-a fost (doar) o peliculă „despre avort” (cum pretindeau unele cronici franţuzeşti à l'époque), tot astfel, „Bacalaureat” nu este un film (doar) „despre trafic de influenţă”, iar corupţia nu cred că reprezintă, aşa cum susţine reputatul analist, „tema centrală a filmului”. Pilele, cunoştinţele şi relaţiile româneşti la care tatăl recurge ca să-şi ajute fiica şi, mai ales, să se salveze pe sine sunt undeva în vinclul tabloului, aproape acoperite de paspartu. În centrul lui se află altceva, ceva ce nu e specific românesc. În centru sunt, onorată instanţă, teme grele, Subiecte cu majuscule, dileme „ruseşti” (Andrei Pleşu): sensul mariajului, filiaţia şi limitele raporturilor de autoritate dintre părinte şi copil, opţiunile de viaţă şi dramatismul unor alegeri, definiţia succesului, întrajutorarea, bunătatea şi omenia şi, în fine, şansele de iertare şi de mântuire. Şi, cuibărită între toate culorile acestui pastel existenţialist, relaţia morală-drept, despre care aş pleda în continuare.

Aşadar, da, este adevărat că, pentru a-şi ajuta fiica să ia bacalaureatul cu nota fără de care ar fi pierdut admiterea într-o faimoasă universitate britanică, tatăl recurge la rugăminţi, compromisuri şi balcanisme care, în dreptul penal, se cheamă „trafic de influenţă”. Suntem, aşadar, de acord, jurişti şi ne-jurişti, că doctorul Aldea încalcă dreptul pozitiv şi litera legii. Unul din marile merite ale filmului lui Cristian Mungiu este însă că te provoacă să te îndoieşti de gravitatea acestei încălcări în cazul dat. Asta fără să însemne că el aprobă cumva aceste ilegalităţi sau îşi propune să promoveze un soi de relativism moral „kitsch” sau „scenete mesajiste”. Îndoiala asta înseamnă, de fapt, tocmai poarta deschisă spre una din multiplele dezbateri provocate de „Bacalaureat”: regulile şi moralitatea lor.

Înainte însă de a deschide această poartă, fără a intra în prea multe consideraţii tehnice sau care ţin de filosofia dreptului, găsesc necesară o scurtă paranteză.

Normele de drept, menite să reglementeze relaţii sociale, se vor, sau ar trebui să fie, reflectarea codului etic asumat de majoritatea indivizilor dintr-o jurisdicţie. Se întâmplă însă uneori ca oglinda morală în care se priveşte legea să se crape, iar spiritul etic, pe care ar trebui să-l întruchipeze, să se rupă de litera ei. Exact acesta este unul dintre subiectele care, onorată instanţă şi onorat auditoriu, ne-au picat la „Bacalaureat”: conflictul dintre litera legii şi spiritul ei. A trişa la examen şi a trafica influenţă sunt, din perspectiva literei legii, fapte reprobabile. În film însă, întreg contextul descărnează de spirit legea care le incriminează. Până să închid paranteza, câteva exemple ajutătoare. 

Furtul, bunăoară. Toată lumea cunoaşte definiţia: însuşirea cu intenţie a unui bun din patrimoniul altuia pentru a-l apropria pentru sine. Ar însemna asta, oare, că pedepsim nevoiaşul care fură o pâine pentru că nu are ce mânca? Din fericire, nu, pentru că „furtul” unei pâini „nu prezintă pericol social”, conform jurisprudenţei. Îmi amintesc că, înainte de 1989, legislaţia penală prevedea pedepse destul de aspre pentru furtul din patrimoniul cooperativelor agricole de producţie (adică al entităţilor constituite prin deposedarea abuzivă a proprietarilor privaţi de terenuri agricole în timpul colectivizării). Cu toate astea, toţi ţăranii alături de care am copilărit se întorceau seara de la ogor cu câte un coş de cartofi sau de porumb, „furat” de pe tarlaua care fusese cândva a părinţilor sau bunicilor lor. Am „furat” şi eu în felul ăsta, mă auto-denunţ. Tot în acele vremuri, de exemplu, emigrarea era sancţionată de dreptul pozitiv cu pierderea proprietăţilor imobiliare pe care le deţineai în ţară. Un decret-lege aberant care sancţiona expatrierea cu exproprierea. Exemplele ar putea continua, dar închid paranteza şi mă întorc la inventarul ipostazelor în care filmul lui Mungiu ne provoacă să reflectăm la moralitatea dreptului.  

Întâi, bacalaureatul ca atare. El ar trebui să fie, în principiu, un examen serios şi proba supremă a maturităţii intelectuale a unui adolescent, iar rezultatul evaluării - un credibil indiciu pentru universităţile de prestigiu care selectează viitorii studenţi şi văd în acest rezultat o condiţie de admitere. Din păcate, viciile acestor examene la nivel naţional sunt de notorietate: instabilitatea cronică a regulilor şi procedurilor (modificate de la an la an), potenţiala irelevanţă a disciplinei de concurs pentru viitorul profesional al candidatului (cunosc personal cazuri de informaticieni geniali selectaţi de Cambridge confruntaţi la bac cu întrebări referitoare la numărul morţilor din bătălia de la Rovine), lipsa omogenităţii criteriilor de notare, minusuri în profesionalismul multor evaluatori, răspânditele practici de furt colectiv de informaţie (copiere) (aşa cum însuşi prietenul din film al Elizei o confirmă). Acesta este cadrul în care o elevă admisă de o universitate faimoasă din Vest (deci prezumată ca valoroasă şi capabilă să urmeze o carieră strălucită) ar urma să treacă prin bacalaureat. Dacă mai luăm în calcul şi suferinţele emoţionale şi fizice cauzate de violul suferit în ziua de dinaintea examenului, avem în faţă tabloul complet şi dezolant al inadecvării dintre litera regulilor şi spiritul pe care ele ar trebui să-l întruchipeze.

Pe urmă, regulamentul de examen. El prevede, în literele lui, că nimeni nu poate intra la evaluare cu mâna înfăşurată în ghips, dar nu oferă soluţii pentru situaţia în care ghipsul nu este ascunzătoare de fiţuici, iar persoana care-l poartă tocmai ce-a fost victima unei agresiuni sexuale. Îl aplicăm ca atare sau acceptăm că decizia directorului şcolii de a o primi totuşi pe Eliza la examen este expresia unei generozităţi care bate pozitivismul normei?

Trei, influenţa şi traficarea ei. Ca avocat al doctorului Aldea, confruntat cu probe care atestă vinovăţia penală a clientului meu, nu mi-ar rămâne decât să mă retrag în tranşeul circumstanţelor atenuante şi al speranţelor că judecătorul nu e terifiat de frica DNA-ului. Ca om care am trăit în comunism şi cunosc - cât de cât - ce înseamnă supravieţuirea prin trocuri de cârnaţi contra pantofi, blugi pentru bujii, plombe dentare plătite cu ţigări Kent şi sfaturi juridice la schimb cu găini, tranşeul în care mă retrag să-l apăr pe doctorul Aldea ar fi acela al unei enorme înţelegeri şi empatii: „influenţele” pe care el le pune în „trafic” nu sunt altceva decât reminiscenţele felurilor de a „te descurca” în vremurile de restrişte despre care Eliza habar n-are şi-n care verbul „a servi” era încărcat (şi) de conlucrare, cooperare şi convivialitate, vremi în care până şi Mefisto-Caragiu îi zice lui Caragiu-Dumnezeu „te servesc, Doamne, te servesc”. În fine, ca părinte care, nu-i aşa?, ar face orice pentru copilul lui, precum doctorul Aldea pentru Eliza, l-aş lua în braţe pentru unicul motiv de a ne plânge reciproc pe umăr.

În sfârşit, onorată instanţă şi onorat auditoriu, plicul pentru doctor. Până să vin cu argumente, aud deja în audienţă: „C’moon! Toată România aşa a trăit şi aşa s-a vindecat, dacă s-a vindecat. Ăsta a fost, şi probabil mai e, sistemul. Dacă sistemul îmi cere să dau plicul ca să nu mor, atunci vă rog să mă scuzaţi, domnule avocat şi domnilor jurişti, voi da plicul ca să nu mor. Da, ştiu, se cheamă dare de mită. Şi, mai grav, muuult mai grav, dacă fata mea ar fi miza („miza”, ce vulgar cuvânt în context!), atunci aş face moarte de om”. 

Confruntat cu asemenea reacţie din sală, îmi strâng notiţele mele de filosofia dreptului şi, onorată instanţă şi onorat auditoriu, mai merg să văd o dată filmul.