Sexul corectitudinii politice

În ultimul număr al revistei Dilema veche, domnul Romeo Aurelian Ilie a publicat un articol („Bărbaţi, nebărbaţi, dar totuşi bărbaţi”) în care face o analiză a mişcării feministe a anilor ’70 şi în care susţine că „femeile n-au fost discriminate niciodată pe criteriul sexului, ci pe acela al genului”.

Articolul în chestiune mi-a amintit că, în ultima vreme, discuţiile pe tema relaţiei dintre sexe şi genuri a devenit extrem de aprinsă (a se vedea, de exemplu, dezbaterea „Femeile în spaţiul public” găzduită de librăria Humanitas pe 11 martie şi apoi excelent dezvoltată sub acelaşi titlu în Observator cultural, numărul din 21 aprilie 2016 – în care, apropos, doamna Magda Cârneci ne îndemna „să păstrăm un just echilibru în reprezentarea echitabilă a celor două jumătăţi de umanitate -sic!- în toate acţiunile publice”). Toate aceste dezbateri pe tema raportului dintre „jumătăţile umanităţii” mi-au dat ghes să văd cum stă el, raportul, din perspectivă strict juridică.

Şi-am început, evident, cu Constituţia şi cu legile organice fundamentale care reglementează subiectul. Sunt norme decente care, dacă nu ar fi fost completate – aşa cum aveam să aflu pe parcursul investigaţiei – de intervenţii legislative întru corectitudine politică, nu ar fi avut nici sarea şi nici piperul unei analize la gazetă. Carevasăzică, până la sare şi piper, avem art. 16 alin. 1 din Constituţie conform căruia cetăţenii „sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, iar potrivit alineatului 3 al aceluiaşi articol, „(…) statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi” pentru ocuparea de „funcţii şi demnităţi”. În aplicarea acestor principii constituţionale, legea civilă sancţionează încălcarea egalităţii de drepturi prin instituirea de sancţiuni tipice răspunderii delictuale (art. 253 şi art. 1349 din Codul civil), legea penală interzice incitarea la discriminare (art. 369 din Codul penal), iar Codul muncii se opune în repetate norme discriminărilor pe criterii de identitate şi orientare sexuală (art. 5, art. 6, art. 159).

Şi, de aici, începe spectacolul. Show-ul corectitudinii politice pe scena corectitudinii juridice. Aşadar, gong!

Pentru ca subiectul să fie reglementat de norme detaliate şi clare, mai detaliate şi mai clare decât principiile evocate, în anul 2000, Guvernul a adoptat Ordonanţa nr. 137 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (modificată în repetate rânduri, evident, pentru clarificări suplimentare şi definitive), în care principiul egalităţii dintre femei şi bărbaţi este, indiferent de orientare sexuală, sacru-ificat din nou. L-am regăsit cimentat în 11 – unsprezece! - norme (art. 1, art. 2, art. 5, art. 6, art. 7, art. 8, art. 10, art. 11, art. 13, art. 14, art. 15), care se asigură ca sexul tare să fie egal cu sexul frumos „în activitatea economică şi în materie de angajare şi de profesie” (Secţiunea I), în „accesul la serviciile publice administrative şi juridice, de sănătate, la alte servicii, bunuri şi facilităţi” (Secţiunea a II-a), în „accesul la educaţie” (Secţiunea a III-a), în „libertatea de circulaţie, dreptul la liberă alegere a domiciliului şi accesul la locurile publice” (Secţiunea a IV-a) şi în „dreptul la demnitatea personală” (Secţiunea a V-a). Străjerul suprem al acestor principii a fost numit Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (Secţiunea a VI-a). Norme detaliate, cristal-clar, fier-beton, beton armat. Dar hai să nu mai fiu pricinos şi să accept că, într-o societate marcată de discriminări şi, s-o recunoaştem, de misoginism, asemenea intervenţii legislative ar putea fi salutate ca binevenite.

Totuşi, în ciuda acestor reglementări detaliate, principiile nediscriminării pe criterii de identitate şi orientare sexuală au rămas - pare-se - în ceaţă, motiv pentru care poporul român, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă şi cei mai supremi, a mai adoptat un act normativ, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei, modificată şi ea pentru că, nu-i aşa?, legea subţire cu modificare se ţine. Legea asta este formidabilă nu doar pentru că ne face şi mai egali dar, în plus, aduce clarificări la clarificări, adnotări la adnotări, definiţii legale mai noi ale unor definiţii legale mai vechi, refrene mai melodioase ale unor refrene melodioase. Şi, cel mai important, mai toarnă un strat de ciment nediscriminatoriu peste pătura de asfalt a egalităţii.

Cu titlu de exemple, câteva remarcabile figuri de stil ale Legii nr. 202/2002. Sub formă de noi principii, noi măsuri, noi acţiuni.

Întâi, principiile. Conform art. 6(1): „Constituie discriminare dispoziţia de a discrimina o persoană pe baza criteriului de sex.” Uau, aflăm, în sfârşit, că un verb ar putea fi, la o adică, substantivizat şi că „a defini” poate să însemne „definire”. Mai departe, art. 6(2): „Orice ordin de discriminare împotriva unor persoane pe criterii de sex este considerat discriminatoriu.” Uau-uau din nou, tautologia înseamnă tautologie, iarna nu-i ca vara. N-am terminat, dovadă stă art. 6(3): „Este interzisă orice formă de discriminare pe criteriul de sex.” Uau-uau-uau, de trei ori, trei alineate-alienate, ce bine, ce bine, ce bine, de trei ori! Dacă nu poţi să-i convingi, atunci încurcă-i!

Mai departe, măsurile „de transpunere” şi „de implementare” a principiilor. Nu le pot evoca pe toate, motiv pentru care selectez una, art. 16 (2): „Ministerul Educaţiei şi Cercetării va promova acele manuale şcolare, cursuri universitare, ghiduri pentru aplicarea programelor analitice care să nu cuprindă aspectele de discriminare între sexe, precum şi modelele şi stereotipurile comportamentale negative în ceea ce priveşte rolul femeilor şi bărbaţilor în viaţa publică şi familială.” O-la-la, gata, ne-am scos. Şi-am scos din manualele şcolare şi incorecţii politic care ne-au poluat literatura cu tot felul de prejudecăţi misogine ori misandre. Prin urmare, cartonaş roşu pentru unii ca André Gide („Femeile nu au nimic de spus, ci totul de povestit”), James Joyce („Femeia reprezintă adeseori punctul slab al soţului”), Voltaire („O femeie poate sa ţină doar un singur secret: vârsta ei.”) sau Oscar Wilde („Femeile se împart în două categorii: cele urâte şi cele machiate"). Tot cartonaş roşu cu excluderea pe viaţă din literatură şi pentru Mircea Cărtărescu (şi ce dacă e românul cel mai apropiat de premiul Nobel?) pentru explicaţiile lui la întrebarea de ce iubim femeile, justificări insinuante şi pline de misandrie (ce, bărbaţii nu trebuie şi ei iubiţi?). Şi-apoi, mai departe, daţi-mi voie, să se revizuiască, primesc! Dar să coborâm niţel în istorie şi să revizuim şi clasicii. Şi, dacă tot l-am parafrazat, să începem cu Caragiale. Şi ce dacă e considerat cel mai mare dramaturg român? Ar merita exmatriculat din manualul de literatură pentru părerile lui cam misogine, pentru atmosfera  promiscuă a Scrisorii pierdute, pentru portretele discutabile ale personajelor sale feminine (înclinate spre „traduceri”) şi pentru extrem de numeroasele sale aluzii sexiste (cum adică, de exemplu, „ochi alunecoşi, inimă zburdalnică”?...). Apoi, Eminescu. Chiar dacă este „poetul naţional”, este descalificant pentru un scriitor „naţional” să se întrebe ce este femeia şi să răspundă „Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,/Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă,/Cu-nfricoşate patimi în fire de copilă,/Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,/A visurilor proprii eternă jucărie?” Gata, out! Şi încheiem revizuirea clasicilor cu  misoginul misoginilor, Ion Creangă. Şi ce dacă este considerat cel mai talentat şi savuros povestitor al literaturii române? Trebuie, şi el, exclus. Şi asta nu doar că a îndrăznit să pună în gura lui Moş Nechifor Coţcariul instigarea la violenţă conjugală („femeia nebătută este ca moara neferecată”), ci pentru sexismul şi misoginismul său extrem de subtile, insidioase, perfide şi, deci, periculoase. Cum adică baba este zgârcită şi zgripţuroaică şi moşul e bun şi cumpătat, iar cocoşul – deci masculul – se întoarce acasă triumfător? Cum de tocmai ursul (şi nu o raţă sau o oaie) este păcălit de vulpe şi cum de taman lupul (şi nu o hienă sau o tigroaică) este pârjolit de capră? Nu cumva morala acestor poveşti, cea subtilă şi profund incorectă politic, este că femeile-s rele şi bărbaţii, săracii, sunt victimele vicleniei şi perfidiei feminine? Ba da, afară şi cu Creangă! (Şi, dacă este să-mi aduc aminte de Povestea poveştilor, mai că-mi crapă obrazul de discriminare!)

Pe urmă, acţiunile pentru sancţionarea incorectitudinii politico-juridice. De exemplu, dat fiind că, potrivit art. 20 (3), „firmele publicitare au obligaţia de a cunoaşte şi de a respecta aplicarea principiului egalităţii de şanse şi de tratament pentru eliminarea stereotipurilor de gen din producţiile publicitare”, mă ofer voluntar pentru o reclamă la sutienele Victoria’s Secret. Dacă nu voi fi selectat, să ştiţi că sunt pregătit să fac plângere la Agenţia Naţională pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi (numită ANES – art. 24), apoi, conform art. 31, la Comisia naţională în domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi (CONES) şi, în fine, la Comisia judeţeană (respectiv a municipiului Bucureşti) în domeniul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi (COJES), în speranţa că, potrivit art. 32 (5), „rapoartele sunt înaintate de către preşedintele COJES preşedintelui ANES pentru a fi dezbătute în şedinţele CONES precum şi pentru a fi date publicităţii”. Ura, avem organe, ura!

Dacă pierd, merg la tribunal, evident. Asta mai ales că, în acord cu sacralitatea principiului nediscriminării, conform art. 40 (2), „cererile persoanelor care se consideră discriminate pe baza criteriului de sex, adresate instanţelor judecătoreşti competente, sunt scutite de taxa de timbru”. Ce ţi-e şi cu nediscriminarea asta…
În plus, încă un avantaj: întru triumful suprem al politicii marcate de corectitudine, conform art. 44(1), „sarcina probei revine persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea/reclamaţia sau, după caz, cererea de chemare în judecată, pentru fapte care permit a se prezuma existenţa unor discriminări directe sau indirecte, care trebuie să dovedească neîncălcarea principiului egalităţii de tratament”. Ei bine, conform acestei norme, toate principiile de drept pe care, de la romani încoace, le-am pritocit pe băncile facultăţii şi-n sălile de tribunal, potrivit cărora sarcina probei revine reclamantului („onus probandi incumbit actori”), ducă-se pe pustii! Eu depun plângerea că m-au discriminat şi gata, să probeze ei contrariul. Ce mişto, bine dracului că revoluţionăm şi dreptul roman, îmbâcsit şi vetust cum e.

În fine, ajung şi la ultima descoperire a investigaţiei mele pe tema nediscriminării juridice între bărbaţi şi femei, care este, vă asigur, epocală. Ea m-a făcut să devin, după îndelungi aşteptări, extrem de fericit. Asta tot graţie poporului român care, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă şi cei mai supremi, a adoptat o lege de aniversare a zilei bărbatului. Începând cu 2016, ziua de 19 noiembrie va fi celebrată ca emoţionant şi viril cupaj de recunoaştere şi respect şi recunoştinţă pentru noi, băieţii şi confirmarea zicerii populare că, spre deosebire de femei, noi suntem oameni (ştiut fiind că, adesea, cuplul de soţi este definit în limbajul popular „femeie cu omul ei”, dar niciodată „bărbat cu oama lui”).

Mulţumită acestui demers legislativ extrem de serios şi necesar şi urgent şi important şi înţelept am devenit mândru că, înainte de a fi român, sunt bărbat. Gata cu discriminarea în faţa sexului slab-şi-frumos, sexul tare-şi-urât are şi el ziua lui.

Nu-mi rămâne decât să aştept legea egalităţii între îngeri, indiferent de genul ori sexul lor.