Corespondenţă din Bruxelles. România, joc incert faţă de priorităţile europene

0
0

Recenta declaraţie tranşantă şi cum nu se poate mai clară a domnului Victor Ponta, prim-ministru al României, privind perspectivele reale şi inexistente ale integrării ţării noastre în Spaţiul Schengen semnifică recunoaşterea falimentului unui demers politic. Pe mai multe nivele. Cu mai multe responsabilităţi directe. Dar, toate, în sarcina clasei politice româneşti.

1. Nu am ştiut, nu am putut, ne-a fost peste ştiinţa noastră de joc, să ne constituim, în atâţia ani, un lobby de ţară favorabil. Un lobby strict politic, în condiţiile în care, tehnic vorbind, toate instituţiile europene şi-au multiplicat de mult timp, certificările publice că sistemele româneşti sunt perfect compatibile cu solicitările din „caietul de sarcini“ definit de Convenţia Schengen. Ne-am pus mereu într-o poziţie total şi pierzător-defensivă, vorbind doar (obsedant şi exclusiv) despre acest palier tehnic, în timp ce toată discuţia reală se purta altundeva, adică în spaţiul înţelegerilor, alianţelor şi inter-condiţionărilor politice, începând de la faimosul MCV până la gestionarea politică a poziţiei româneşti la criza migranţilor.


2. În lipsa completă a unui lobby constant şi consolidat de ţară, România a fost nevoită se evolueze înspre sistemul foarte riscant al alianţelor ad-hoc. E adevărat, este un sistem prezent în jocul instituţional european, dar niciodată foarte sigur în ce priveşte rezultatul final. Acesta determinat de alianţele de vot, dar şi supus unor jocuri de influenţe superioare venite din partea marilor jucători. De unde şi desfacera brutală a unora dintre alianţe chiar în orele sau ora care precedă votul, lăsând în afara spaţiului de joc pe cel care n-a avut din timp informaţia corectă asupra jocurilor secundare, subterane şi a negocierilor neoficiale care se declanşează cu regularitate atunci când se profilează la orizont o perspectivă nefavorabilă intereselor puterilor de tip main stream.  Nu este o viziune cinică asupra sistemului, aşa se desfăşoară jocurile.


3. Un exemplu de joc prost gândit? În plină criză a refugiaţilor, ţările din blocul Vişegrad, la care se adaugă absolut pe neaşteptate şi România, ies cu un mesaj absolut dur, ferm şi final privind refuzul acceptării sistemului cotelor obligatorii propus de Comisia Europeană şi validat în urgenţă de Parlamentul European (inclusiv prin votul majorităţii covârşitoare a europarlamentarilor români), tocmai pentru a se transmite semnalul corespunzător de forţă. Instantaneu, au intrat în funcţiune mecanismele negocierilor oficiale, dar mai ales neoficiale, privind situaţia votului final, singurul care prezenta un interes real, dincolo de reacţiile ce continuau să curgă din ţările „grupului refuzului“. Rezultatul? Îl ştiţi bine: Polonia, marele actor politic al grupului respectiv (şi pe care se baza România în virtutea alianţei sale strategice cu această ţară) şi-a schimbat brusc poziţia. Moment în care s-a ştiut care urma să fie decizia finală, dată fiind ponderea de vot a Poloniei în cazul unui vot cu majoritate calificată, reechilibrat decisiv în favoarea Planului Juncker. Apoi, o singură ţară şi-a păstrat poziţia iniţială, iar România a fost obligată să-şi schimbe şi discursul şi decizia.


4. „Pierdere majoră de faţă“, ar fi completat diplomaţii şcolii chineze. Doar atât? Din păcate, nu aşa stau lucrurile. Dacă ai noştri s-ar fi obosit să citească măcar documentele conţinute în Planul Juncker şi, mai ales, cele aferente unei comunicări ulterioare a Comisiei Europene care reprezintă deschiderea instituţională faţă de ceea ce urmează în această săptămână şi urmează a fi validat în următorul Consiliu European, ar fi înţeles că ponderea jocului real se mutase demult altundeva.  



În timp ce, la noi, politicienii se zbăteau pe toate platourile de televiziune discutând inutil (deoarece problema era deja rezolvată la nivelul jocurilor de care nici măcar nu ştiu că există) problema cotelor de migranţi, negocierile serioase se purtau pe Harta Schengen şi a măsurilor care vor fi adoptate în perioada imediat următoare în vedere întăririi controlului şi apărării graniţelor acestui spaţiu esenţial al Europei. Aveţi aici documentul care sintetizează poziţia Comisiei Europene şi unde se regăsesc temele reale de discuţie pentru viitor, inclusiv din perspectiva atât de importantă, decisivă chiar, a fondurilor extrem de importante care sunt deja deblocate pentru rezolvarea tuturor problemelor imediate puse de criza migranţilor şi, în acelaşi timp, pentru construirea unei soluţii de perspectivă medie şi îndelungată.

image

Şi aici începe problema noastră.

Cum am negociat pentru a face parte integrantă din soluţia europeană?

Nu este nicidecum vorba despre o sugestie că s-ar fi putut propune un troc, adică intrarea în Schengen contra unei shimbări de poziţie a României. Nicidecum, pentru că schimbarea de poziţie a României s-a produs oricum, rezultat al votului care ne-a obligat să urmăm decizia Consiliului JAI. Trebuia să fie vorba, cum ar fi fost normal să fie atitudinea într-o adevărată ofensivă diplomatică pe toate fronturile, despre revalorizarea locului şi rolului pe care România îl poate avea într-un asemenea sistem unificat de protecţie al Europei, fiind parte firească a unei soluţii unice europene.


Aţi auzit cumva o asemenea argumentaţie? Aţi auzit cumva că politicienii noştri (nu mai vorbesc de europarlamentari deoarece chiar este imposibil de determinat ce fac sau ce vor face la Bruxelles) că doresc o dezbatere naţională pe marile priorităţi europene dn viitor, aşa cum au fost ele anunţate deja? Iată-le pe cele imediate:

  • restaurarea unei situaţii normale şi reinstaurarea „transferărilor Dublin“ (cele prezăzute în termenii Acordurilor Dublin privind Spaţiul Schengen) în Grecia într-o perioadă de până la 6 luni
  • formarea unei Paze europene comune de frontieră şi de coastă precum şi extinderea mandatului FRONTEX (termen, decembrie 2015)
  • realizarea unui pachet legislativ comprehensiv privind migraţia legală şi revizuirea sistemului Cărţii Albastre (termen, martie 2016)
  • continuarea reformei Reglementărilor Dublin (până în martie 2016)
  • elaborarea unei propuneri privind un sistem restructurat de realocare a migranţilor (până în martie 2016).

Acesta este subiectul negocierilor. Pentru asta se vor da fonduri enorme către Statele Membre care oferă argumente privind problemele economice sau de altă natură cu care se confruntă acum, legate de criza migranţilor. Pentru asta, atenţie, s-a aprobat o măsură excepţională, cea ca statele membre, pentru asemenea proiecte şi confruntate cu asemenea situaţii, să poată folosi bani din fondurile structurale, iniţial alocaţi pentru alte domenii. Şi, în acest caz, s-a specificat clar că este vorba despre toate statele membre, nu numai despre cele din Spaţiul Schengen. Nu ne interesează? Nu ne priveşte nici măcar ştiind ce fonduri vom pierde din cauza incapacităţii guvernelor succesive de a accesa banii europeni alocaţi în principiu pentru România?


Mi se pare că este un risc major de securitate naţională să nu ne intereseze aceste lucruri şi să să fie nevoie, iarăşi şi iarăşi, să luăm poziţii în funcţie de tensiunile şi incertitudinile unui moment sau altul. De ce nu vrem, măcar acum, chiar dacă este extrem de târziu, să vrem să vedem care sunt mizele reale ale unei transformări de substanţă a Europei, tocmai pentru a nu exista riscul să fim cumva în afara centrului ei de putere?


În loc să ne plângem „uite, mamă, ce ne fac ăştia“, n-ar fi mai util să folosim argumentele extreme ale unei crize excepţionale pentru a ne crea ceea ce diplomaţii altor şcoli denumesc „fast lane to success“? Asta fac toţi acum. Nu din oportunism sau cupiditate. Ci din înţelegerea superioară şi profesionistă a modului în care se construieşte acum o nouă Europă, care se doreşte a fi una de credibilitate şi de forţă.


Cu cine vrea şi cu cine poate să intre în jocul ăsta. Şi dacă nu? Este posibil să existe locuri pe strapontine, odată cu statutul de putere aferent. Şi chiar nu numai atât, totul depinzând de ştiinţa, voinţa şi capacitatea de decizie a liderilor naţionali. Sau, de ce nu, poate ne dorim să navigăm în continuare în ritmul de până acum, obsedaţi de bătăliile noroioase din interior şi aproape indiferenţi la o lume care, doamne fereşte, ne poate întoarce aceeaşi indiferenţă, cu efecte mortale.


Asta vrem? Pentru asta ne pregătim? Chiar nu vrem să profităm de oportunitatea unică pe care o oferă gestionarea inteligentă a jocului românesc în criza de identitate a puterii europene?
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite