Confuzia e clară! | Interviu cu Dan Dediu, compozitor, președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România
0Gala premiilor UCMR
O.Ș.-P.: Ne aflăm într-o perioadă în care compozitorul Dan Dediu, din postura de președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pregătește o Gală a premiilor UCMR ce va avea loc într-un cadru complet nou - Opera Națională București - și sub o formă complet nouă - aceea de spectacol. Să ne așteptăm la un alt fel de gală UNITER ?
D.D.: Gala UNITER este paradigmatică, exemplară și e legată de imaginea prodigiosului fenomen care a fost Ion Caramitru. E un etalon în memoria publicului românesc! Eu și colegii mei din Biroul Executiv al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România încercăm să facem ceva diferit și mai modest: ceva dinamic, scurt, concentrat, dar scânteietor și memorabil. Fără suspansul nominalizărilor, dar cu strălucirea momentelor muzicale trepidante. Avem invitați de marcă: Muzica Reprezentativă a Ministerului Apărării Naționale condusă de col. Aurel Gheorghiță, Corul de Copii Radio dirijat de Răzvan Rădos, Ansamblul Flaut Power coordonat Ionuț Bogdan Ștefănescu, Nadia Trohin și Mircea Tiberian, Baletul și Orchestra Operei Naționale București sub conducerea lui Daniel Jinga, într-o viziune coregrafică a maestrului Gigi Căciuleanu și cu scenografia și costumele doamnei Viorica Petrovici. Iar premianții noștri sunt pe măsură! Sper să ne iasă un eveniment memorabil. Organizăm așa ceva pentru prima oară și învățăm atât din reușite, cât și din erori.
Săptămâna Internațională a Muzicii Noi (SIMN): un instrument de cunoaștere și de validare culturală
O.Ș.-P.: Tot în foarte scurt timp, pe 21 mai, va începe o nouă editie a Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi (SIMN), mai precis ediția cu numarul 32, festival pe care Dan Dediu l-a coordonat în calitate de director artistic în 1999, 2001, 2007, 2008, 2016-2022. Pentru cei care nu știu despre ce vorbim, cum a apărut acest festival și care au fost momentele lui de inflexiune?
D.D.: Săptămâna Internațională a Muzicii Noi (SIMN) a apărut din nevoia de a acoperi un gol festivalier în viața muzicală românească: o sărbătoare a muzicii noi, care a fost cât pe ce să debuteze în 1958, dar a fost „torpilată” de activiștii de atunci (muzicieni, firește) și n-a mai putut fi organizată niciodată în condițiile României socialiste. Academicianul și profesorul Ștefan Niculescu a pus pe roate SIMN și i-a impregnat viziunea sa de-abia în 1991, în vâltoarea de după evenimentele din 1989.
Apoi, sub conducerea mai multor directori artistici, singuri sau în tandem - Liviu Dănceanu, Doina Rotaru, Adrian Iorgulescu, Octavian Nemescu, Valentin Petculescu, Petru Stoianov, Sorin Lerescu, Carmen Cârneci, Irinel Anghel, Mihaela Vosganian, Dan Buciu și cu mine - SIMN a trecut prin mai multe etape de dezvoltare. De la un festival ce avea ca țel recuperarea unor opusuri reprezentative ale modernității muzicale internaționale și naționale, precum și încurajarea creației componistice contemporane, a ajuns un festival cu ambiție conceptuală și viziune de viitor, focalizat pe prime audiții și o infuzie mare de tineri compozitori și interpreți români. Cu alte cuvinte, a devenit un instrument de cunoaștere și de validare culturală.
EUTOPIA: Pachete de trăire și cunoaștere - Ulise, Gulliver, Nirvana, Matrix
O.Ș.-P.: Ce are special ediția 2023 a Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi și cui se adresează în acest moment SIMN?
D.D.: Există trei „idei-forță” care structurează programul, ca reflecție: 1. sociotop și scenă în muzica nouă, 2. relațiile avangardei muzicale din România și Germania și 3. György Ligeti – 100 de ani de la naștere. Toate concertele (18 la număr) sunt concentrate în patru „pachete de trăire și cunoaștere”, numite eutopii, sălașuri ale Binelui: Ulise (călătorul, pribeagul, migrantul), Gulliver (criticul și ochiul istoriei), Nirvana (sacralitate și ritual) și Matrix (tehnologia ce cuprinde intervalul dintre improvizația liberă și algoritmul perfect).
Și în acest an avem sprijinul câtorva parteneri tradiționali, precum Ministerul Culturii, Societatea Română de Radiodifuziune, Universitatea Națională de Muzică din București, Filarmonica George Enescu din București, Muzeul Național ”George Enescu”, Academia Română, Colegiul Noua Europă, ARCUB, Goethe-Institut. Mai multe detalii se pot afla de pe site-ul: https://cimro.ro/program-simn-eutopia-23-32/
O.Ș.-P.: Ați menționat mai sus și aspectul promovării tinerilor muzicieni. Dan Dediu este profesor de compoziţie, director artistic al ansamblului Profil, iar între 2008-2016 a fost rectorul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. De asemenea, este doctor honoris causa al Universității de Arte ”George Enescu” din Iași, al Universității din Craiova și al Academiei de Muzică, Teatru și Arte plastice din Chișinău. Ce reprezintă această componentă pedagogică, academică și managerială legată de viața muzicală universitară de la noi pentru Dan Dediu ?
D.D.: Pot răspunde scurt și într-un registru mai degrabă lejer: activitatea mea este asemenea unui corp. Ca să merg îmi trebuie picioare. Ele reprezintă activitatea mea de profesor. Ca să evoluez am nevoie de mâini și unelte: și ele-mi sunt precum activitatea teoretică. Ca să comunic, am nevoie de cap, cu tot ce înseamnă el - creier, gură, ochi, urechi - și asta înseamnă activitatea administrativă și managerială. Ce vreau să spun cu asta? Că noi le vedem ca pe activități independente, dar de fapt ele sunt interconectate, după cum corpul omenesc este un întreg, ajutându-se de toate componentele pentru a supraviețui. La fel e și cu cele cinci simțuri: văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul se sprijină unul pe altul, întru o percepție unitară. Dacă le înlocuiesc cu compoziția, cercetarea, pedagogia, administrația, comunicarea publică – ele devin o singură entitate complexă.
Am o meteahnă: dacă nu compun, nu pot să fac nimic. Sunt dependent de compoziție, cum sunt alții de mersul la sala de fitness.
O.Ș.-P.: Compozitorul Dan Dediu, autorul a cinci opere (Post-ficţiunea, Münchhausen, Eva!, O scrisoare pierdută, D’ale Carnavalului) și o ConcertOperă (Wagner Under), cel care a compus până acum peste 180 de opusuri ce acoperă aproape toate genurile muzicale: 5 simfonii şi alte 20 piese pentru orchestră, 11 concerte (saxofon, violă, vioară, pian, violoncel, trombon, chitară, dublu concert pentru vioară, violoncel, triplu concert pentru flaut, clarinet, violoncel, triplu concert pentru vioară, violoncel, pian), 7 cvartete de coarde, muzică de cameră în diferite formaţii, muzică pentru pian, coruri... cât timp mai are pentru compoziție acum, după ce a acceptat și provocarea de a fi Președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România după alegerile din 2022. Ce lucrări au ieșit recent din studioul compozitorului, ce lucrări se află "în șantier" ?
D.D.: Știu că așa se vede din afară, dar eu am o meteahnă: dacă nu compun, nu pot să fac nimic. Sunt dependent de compoziție, cum sunt alții de mersul la sala de fitness. Așa că mă țin de compus, chiar dacă am multe alte lucruri de făcut. Cum spunea Stravinski: îmi place să compun, chiar mai mult decât îmi place muzica! La performanța asta încă nu am ajuns, dar perseverez…
Ce am scris în ultimul timp? Am scris rapid un balet în luna august 2022, Altitza (Povestea iei), pentru o genială creație coregrafică a maestrului Gigi Căciuleanu, cu o scenografie și costume superbe realizate de Viorica Petrovici, care s-a cântat cu succes în noiembrie 2022, la Sala Mare a UNESCO de la Paris, de către Orchestra și Baletul Operei Naționale din București, sub bagheta lui Daniel Jinga, lucrare care și-a adus - sper eu - și ea o modestă contribuție la includerea iei românești în patrimoniul UNESCO. Am reușit să termin în februarie 2023 orchestrația operei D-ale Carnavalului, după Caragiale, cu un formidabil libret de Ștefan Neagrău, care m-a inspirat și mi-a dat aripi. Și lucrez acum la un cvintet cu pian miniatural, Crystal Foam, adică Spumă de cristal, pentru ansamblul Raro.
O.Ș.-P.: „Nucleul gherilei este mișcarea neîncetată” afirma Che Guevara. Ca autor al unei cărti numite „Radicalizare și guerrilla”, cum ați defini această abundență de activități care definește viața dumneavoastră cotidiană din 2023 ?
D.D.: Normalitate. Thomas Mann ar fi spus-o mai inspirat: obișnuința de a nu te obișnui. Iar la mine ideea de guerrillă nu vine de la Che Guevara, ci de la Michel Foucault, și care se referă la abilitatea de a evita standardizarea.
Conferința publică e gândire pură live
O.Ș.-P.: Conferintele publice sunt o altă latură a activității dumeavoastră, ca și aceea de realizator de emisiuni radio și TV. Cea mai recentă conferință a avut loc pe scena Operei Nationale București în seara de 18 aprilie, alături de Valentina Sandu-Dediu. Ce vă place la acest format al conferințelor și cum a reacționat publicul de la Operă ?
D.D.: Îmi place formatul conferințelor publice pentru că obligă la auto-depășire și la concentrare, într-o lume înconjurătoare în care suntem din ce în ce mai incapabili de reflecție. Pe mine personal mă mobilizează și mă ajută să mă extrag din „ciorba” lenei de gândire și simțire. La fel e și cu emisiunile radio, TV sau mai noua serie EnescuTube, inițiată de Muzeul Național „George Enescu”. Îmi fac un plan, apoi altul. Niciodată nu știu ce voi spune la conferință, dar sunt pregătit, sunt înarmat până-n dinți cu informații și idei pentru 10 conferințe. Apoi, când începe, apar și emoțiile, simt publicul, mă uit în ochii oamenilor și văd dacă oamenii mă ascultă și sunt interesați de ce spun, iar asta îmi dă energie. Uneori îmi mai vin și câteva formulări fulgurante fericite, cu care publicul rămâne. Asta, dacă dă Dumnezeu să vină și un dram de inspirație!
O conferință publică e gândire pură în direct. Așa cred că a fost și la Opera Națională București. Mai ales că totul a fost preluat în direct de TVR Cultural. Deci de două ori în direct ! Am pregătit minuțios cu Valentina ceea ce avem de spus fiecare și de cântat la pian la patru mâini, dar am discutat în detaliu și cu Daniel Jinga, directorul general al ONB, precum și cu moderatorul foarte profesionist care e lect. univ. dr. Daniel Nica.
Când domnul Covaci era o celebritate folk, eu eram la grădiniță.
O.Ș.-P.: Pentru a nu neglija o temă foarte mediatizată a ultimei luni, neadmiterea lui Nicu Covaci ca membru al UCMR în urma concursului din luna martie, ce ne mai puteți spune pe această temă? Înteleg ca domnul Nicu Covaci este absolvent al Institutului de Arte Plastice din Timișoara, așadar în UCMR poate intra doar cu un astfel de concurs.
D.D.: Nu vreau să comentez prea mult acest subiect, dar nici n-am cum să-l evit. Confuzia e clară, din punctul meu de vedere. Ce are Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România de azi de împărțit cu Nicu Covaci din formația Phoenix din anii ‘70? În UCMR intri ca individ, nu ca formație; ca autor de opere muzicale individuale, nu colective.
Eu nu-l cunosc personal pe domnul Covaci. Dânsul putea să ceară când era o celebritate folk în România, dacă vroia, să intre în UCMR, acum jumătate de secol. Adică pe vremea lui Ion Dumitrescu sau Petre Brâncuși la Uniune. Evident, tot pe bază de examen. Examen care era mult mai drastic decât ceea ce avem noi azi. Dar cred că nu l-a interesat. Pe atunci, eu eram la grădiniță.
Acum, după cincizeci de ani, țelul domniei-sale este să obțină o indemnizație de merit de la Ministerul Culturii, iar UCMR este doar un mijloc prin care ar putea obține, la un moment dat, acest lucru. Îl înțeleg, mai ales că am citit în presă că are și probleme de sănătate. Ca și la celelalte uniuni de creație, și la UCMR există o listă de așteptare, pentru că indemnizația se acordă doar dacă se eliberează un loc, prin decesul deținătorului. Mulți artiști remarcabili încă așteaptă pe aceste liste să le vină rândul. Și țelul lor e același: o indemnizație de merit! E macabru, dar adevărat!
Ne batem între noi și murim amândoi, ca Hamlet și Laertes.
De aceea, mi se pare că suntem ca Hamlet și Laertes la finalul piesei lui Shakespeare, într-un duel absurd. Ne batem între noi și murim amândoi. Unul înjunghiat, altul otrăvit. Pentru ce? Cine câștigă din asta? E mai bogată cultura muzicală românească dacă ne defăimăm reciproc?
Domnul Covaci s-a oțărât nervos: „Nu m-au primit în UCMR!”. Prin folosirea unui ton deopotrivă jignit și jignitor n-a făcut decât să-i înjosească pe toți compozitorii onești din România. Pe mine chiar m-a făcut să mă-ntreb sincer dacă e adevărată aserțiunea că arta te face mai bun… Apoi, ca urmare a postării online de către domnul Covaci a unei imagini cu răspunsul UCMR către dânsul, a fost atacat într-un mod suburban pe rețele și comentarii domnul Nicolae Gheorghiță, vicepreședintele UCMR, care semnează (conform regulamentului) aceste răspunsuri către candidați. Domnul Gheorghiță n-a fost decât solul care a anunțat decizia, nicidecum decidentul. Pentru cine nu știe, domnul prof. univ. dr. Nicolae Gheorghiță este cel mai important bizantinolog muzical român al contemporaneității și un specialist de vârf în zona muzicilor militare.
Dacă aș fi avut ocazia să discut cu domnul Covaci, poate că s-ar fi găsit o cale de a rezolva această situație. Dar această ocazie nu s-a ivit. M-am documentat pe internet și am aflat că dânsul are diplomă de licență în arte plastice, la Timișoara. Din acest motiv a trebuit să susțină examen la UCMR, conform regulamentelor (pe care le-a acceptat - dovadă că s-a și prezentat la examen): pentru că nu are diplomă de studii superioare în domeniul muzică.
Din păcate, lucrarea pe care a susținut-o la noi nu a reușit să convingă colegii din secția jazz/pop de competențele sale componistice reale. Dar înțeleg că are operă de artist plastic, în Germania, mai ales. Putea foarte bine să se fi orientat, în mod justificat și pragmatic, în a cere să intre în Uniunea Artiștilor Plastici. Sau în UCIN, căci am văzut că apare și pe generice de film ca fiind semnatarul muzicii. Și aceste uniuni de creație fac propuneri pentru indemnizațiile de merit date de Ministerul Culturii, pentru membrii lor.
Eu tot cred că până la urmă se poate găsi o cale ca domnul Covaci, atunci când se vor elibera locuri prin decesul deținătorilor actuali de indemnizații, să fie luat în calcul - pentru activitatea sa polivalentă - pentru o asemenea indemnizație de merit. Sunt optimist în această privință.
În 1940, autorul imnurilor legionare a fost impus direct în comitetul director, deși nu era membru al societății. Am învățat din asta că trebuie să avem și să respectăm regulamentele proprii.
Cu tot avântul umoral și inflamat al haiducilor postărilor online, cu toată imaginea media deformată a UCMR, cred că mediul cultural românesc are nevoie de o analiză serioasă a unor confuzii care au ieșit la suprafață în împrejurările actuale:
1. deosebirile majore dintre compozitor, cantautor și songwriter,
2. diferența dintre creația individuală și creația colectivă,
3. diferența dintre muzica elaborată și muzica improvizată,
4. distincția dintre forma muzicală extinsă și forma muzicală fixă,
5. distincția între succes (notorietate) și merit (competență muzicală specifică),
6. comparația ilogică între individ și instituție,
7. tensiunile dintre stilurile și esteticile muzicale,
8. tensiunile dintre show-biz și sistemul de educație muzicală.
Și, bineînțeles, last but not least, confuzia între UCMR (asociație de profesioniști) și UCMR-ADA (organism de gestiune a drepturilor de autor).
Lucrurile se amestecă în capul multora. De aceea, nici nu se mai discerne exact măsura lucrurilor. Astfel că neînțelegerile sunt de înțeles.
Apropo: am dat întâmplător deunăzi de un proces verbal al comitetului director al Societății Compozitorilor Români (SCR) din 13 noiembrie 1940. Era din timpul guvernării legionare. Stăpânirea legionară a prins momentul, imediat după cutremurul din 10 noiembrie 1940, și a agitat spiritele în presă, astfel încât cinci membri ai comitetului și-au dat demisia. Singurii care au rămas să conducă Societatea Compozitorilor Români au fost George Enescu (președinte), Mihail Jora (vicepreședinte) și Constantin Brăiloiu (secretar). Legionarii au impus cinci alți membri ai comitetului de conducere. Unul dintre ei, Ion Mânzatu (Nello Manzatti), celebru în epocă pentru că era autorul imnurilor legionare, a fost impus direct în comitetul director, deși nu era membru al societății.
Ca asociație de creatori, am învățat din asta că trebuie să avem și să respectăm regulamentele proprii, să nu cedăm presiunilor mediatice sau politice, nici încercărilor de intimidare. Și am adoptat regulamente, zic eu, foarte bune. Echitabile și echidistante, care ne asigură respectul reciproc.
Muzica e și divertisment, și cunoaștere: „Prieteni, muzica… e muzică”
Ca să conchid: muzica este deopotrivă o formă de divertisment, cât și o formă de cunoaștere. Stiluri muzicale diferite au funcții diferite. E loc sub soare și pentru George Enescu, și pentru Ion Vasilescu. Și pentru cvartetul de coarde Voces, și pentru Phoenix. Și pentru Jora, Rogalski, Silvestri, Constantinescu, Feldman, Berger, Toduță, Capoianu, Bentoiu, Stroe, Olah, Niculescu, Vieru, Marbe, Țăranu, Rotaru, Iorgulescu, Buciu, Odăgescu, Boldizsar, Tăutu, Donceanu, Petra, Ioachimescu, Dănceanu și pentru Giroveanu, Iancu, Roman, Profeta, Mălineanu, Winkler, Bogardo, R. Șerban, G. Grigoriu, Moculescu, Kerestely, Cristinoiu, Țeicu, A. Enescu, Șuteu, Tiberian, Ordean, Drăgan, Tudor, Natsis, Aldea, Baniciu, Alifantis, Andrieș, Gavrilă, Drăghici, Moga, Seling, Faur, Duță, Smiley. Și atâția alții, cărora le cer scuze că i-am omis de pe listă.
Până la urmă, după cum i-a spus Alban Berg lui George Gershwin care vizita Viena în 1928 (doi compozitori care scriau în stiluri diametral opuse - unul, foarte ermetic, celălalt, foarte accesibil, dar care se apreciau la superlativ reciproc), bătându-l prietenește pe umăr: My friend, music is music. Indiferent dacă e simfonică, de operă, rock, corală, balet, electronică, pop, lăutărească, folk sau de orice alt fel: prieteni, muzica… e muzică.
Moștenim o bibliotecă muzicală imensă : viitorul e digitalizare și internaționalizare
O.Ș.-P.: Din 1992 până în 2022, UCMR și-a desfășurat activitatea în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei. Care este relația cu acel sediu, cui aparține el și când ar fi șanse sa reveniți după încheierea reabilitării clădirii ?
D.D.: Palatul Cantacuzino aparține statului român, fiind administrat acum de Muzeul Național „George Enescu”. A fost reconstruit cu banii compozitorilor în anii ’90. De aceea, UCMR a și avut un contract cu Ministerul Culturii, prin care ne-am desfășurat activitatea acolo timp de 30 de ani. După reabilitarea clădirii, sperăm să putem reveni în acest sediu, în condițiile specificate de o hotărâre de guvern existentă. Dar cred că trebuie să luăm în considerare un termen destul de lung, realist vorbind.
Obiectivele noastre pe termen scurt și mediu sunt însă altele: asigurarea unui puternic colectiv componistic și muzicologic, format din specialiști cu studii muzicale, capabili, profesioniști și dornici să creeze și să cerceteze, atât în București, cât și în organizațiile noastre teritoriale din Cluj, Iași, Timișoara, Brașov, Constanța. Pentru că sunt atâtea de făcut: moștenim o bibliotecă muzicală imensă, ce cuprinde manuscrise, partituri, știme, cărți strânse în peste 100 de ani de muzică scrisă în România; organizăm festivaluri, facem comenzi și achiziții de lucrări, prin aceasta motivând creatorii să compună și să cerceteze; scoatem publicații prin Editura Muzicală; gândim strategii de diseminare a creațiilor membrilor noștri; oferim consultanță pentru diverse cercetări și proiecte; suntem partenerii unor numeroase instituții de spectacole și a unor ONG-uri de profil; dezvoltăm prin simpozioane de muzicologie și mese rotunde un hub de reflecție asupra fenomenului muzical în contextul societății actuale.
Digitalizare și internaționalizare - acestea ar fi cele două cuvinte cheie pe care punem accent în viitor. Ca să ne mutăm înapoi în Palatul Cantacuzino, Casa cu lei, trebuie să avem grijă să deschidem porțile tineretului și să-i educăm în spiritul onestității, colegialității și dorinței de noutate. Nu e nimic nou sub soare: reluăm povestea arhetipală a Exodului ! Dar avem hărți. Sper că nu ne vom rătăci.
Se încarcă comentariile...
