Compromisul în politică
0Puține cuvinte au o istorie atât de bogată și, în același timp, o reputație atât de ambiguă precum termenul „compromis”. În limbajul cotidian românesc, el este asociat mai degrabă cu cedarea rușinoasă, cu lipsa de caracter sau cu o soluție necinstită, prin care cineva obține avantaje prin înțelegeri ascunse.
Dacă ne uităm, însă, cu mai multă atenție în dicționar și urmărim dinamica semnificațiilor acestui cuvânt, descoperim că, de fapt, compromisul este una dintre cheile de boltă ale democrației. Iar istoria politică a lumii moderne arată că, fără el, niciun stat nu ar fi putut funcționa stabil, nici măcar o perioadă scurtă de timp.
Etimologia termenului indică sensul originar. În limba latină, compromissum înseamnă „a promite împreună”. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o trădare, ci despre un act de negociere prin care părți aflate în conflict sau cu interese diferite reușesc să ajungă la un punct comun, acceptabil pentru toți. În cultura politică anglo-saxonă, „compromise” are o conotație preponderent pozitivă, desemnând tocmai maturitatea democratică, abilitatea de a construi punți peste diferențe.
Deși expresia „politica este arta compromisului” este de origine modernă, rădăcinile ei pot fi regăsite în interpretările și reflecțiile marilor gânditori ai Antichității. Platon, în Republica, respingea ideea de concesie, plasând politica sub semnul binelui suprem, dar tocmai reacția sa trădează tensiunea dintre ideal și realitate. Aristotel, în Politica, descria omul ca zoon politikon și sublinia rolul echilibrului și al justiției ca forme de armonizare a intereselor divergente – o premisă a ceea ce astăzi numim compromis. Cicero, mai târziu, vorbea despre consensus, adică acordul dintre cetățeni, ca fundament al statului, anticipând în limbajul vremii ideea de compromis legitim. Aceste interpretări au pregătit terenul pentru definirea modernă a politicii drept „arta posibilului” (Bismarck) și, prin extensie, drept artă a compromisului (Henry Clay, supranumit „The Great Compromiser” în istoria americană).
Conceptual, compromisurile nu se realizează doar între două poziții ideale, ci reflectă o competiție mult mai amplă între multiple idealuri sociale. În politică, compromisul este vizibil în special atunci când guvernarea este gestionată prin alianțe mai largi, dar apare și în cazul guvernărilor „monocolore”, ca dezbatere internă, de partid. De asemenea, indiferent de structura executivului („monocoloră” sau „policoloră”), căutarea compromisului cu societatea, în ansamblul său, este un proces democratic, parte integrantă din dialogul permanent dintre „guvernanți” și „guvernați”.
Din această perspectivă, teoria interacționismului simbolic – dezvoltată de George Herbert Mead (Mind, Self, and Society, 1934) și definită ca termen de Herbert Blumer (Symbolic Interactionism: Perspective and Method, 1969) – oferă un cadru teoretic relevant: societatea este un spațiu de interpretări și negocieri simbolice între grupuri – politice sau din afara sferei politice – care concurează pentru a-și impune propriul ideal public.
Problema interesului public, identificat în mod democratic prin dezbateri publice, a făcut obiectul de analiză a mai multor teoreticieni, la începutul secolului trecut. În acest sens, este relevantă perspectiva lui Walter Lippmann care, în Public Opinion (1922), ne avertizează că nu toate temele pot fi lăsate la latitudinea dezbaterii publice. Unele cer o înțelegere profundă, tehnică a subiectului, iar deciziile, în acest caz, trebuie să fie conturate de specialiști și asumate de politicieni. El introduce ideea unui deficit democratic acceptabil în zone de înaltă specializare, unde publicul larg nu deține competența necesară pentru a găsi compromisuri informate. Această poziție a fost însă combătută de un alt filosof major al vremii. John Dewey a oferit un răspuns esențial în The Public and Its Problems (1927): „deficitul democratic” – tradus prin „tehnicalități” mult prea sofisticate pentru publicul general – nu este un argument suficient de solid pentru a renunța la dezbaterea publică, ci un îndemn pentru a o întări, cultivând dialogul și deliberarea până la atingerea unui acord legitim public. Mai plastic, Dewey spunea: dacă sesizăm un deficit de democrație, atunci înseamnă că avem nevoie de mai multă democrație.
Cu alte cuvinte, indiferent de natura temei dezbătute – am putea menționa azi securitatea energetică (inclusiv energia nucleară sau noile forme de energie regenerabilă), politicile de sănătate publică (un subiect sensibil fiind, de exemplu, vaccinarea), politicile de înarmare, politicile sociale, justiție etc. –, dezbaterea publică, în vederea atingerii punctului de echilibru social, de largă acceptare a unor măsuri, este fundamentală într-un stat democratic. Excepțiile, indiferent de natura lor, nu se justifică. Iar atunci când avem sentimentul că dezbatem „prea mult”, înseamnă că nu știm să dezbatem, că nu suntem pregătiți să acceptăm compromisul legitim sau că nu am parcurs lecțiile esențiale ale trecutului.
În istoria Statelor Unite, compromisurile constituționale au stat la baza funcționării republicii. „Great Compromise” din 1787, prin care statele mari au acceptat reprezentarea egală în Senat, iar statele mici au admis reprezentarea proporțională în Camera Reprezentanților, a fost un act fondator al sistemului politic american. Fără această formulă – negociată mai bine de un deceniu –, convenția constituțională s-ar fi destrămat, iar SUA ar fi rămas o confederație fragilă. Exemplele pot continua: „Missouri Compromise” (1820), menit să tempereze conflictul dintre statele sclavagiste și cele libere, sau compromisurile succesive prin care Congresul SUA a reușit să gestioneze tensiunile regionale și ideologice.
Europa nu ar fi existat în forma ei actuală fără compromisul dintre națiuni. Construcția comunitară – de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (European Coal and Steel Community – ECSC) la Uniunea Europeană – este rezultatul unei lungi serii de ajustări, renunțări și negocieri. Dincolo de marile tratate, ceea ce a ținut împreună state cu istorii diferite și adesea contradictorii a fost disponibilitatea lor de a căuta soluții comune, chiar și atunci când interesul imediat dicta altceva.
Jacques Delors a subliniat, în repetate rânduri, dar și prin acțiunile sale, în timpul mandatului de președinte al Comisiei Europene, că Europa se construiește între memoria trecutului și exigențele viitorului.
Și în Spania, după moartea lui Franco, democrația a fost salvată prin ceea ce istoricii numesc „Pactele de la Moncloa” (1977). Partide cu ideologii radical diferite – socialiști, comuniști, conservatori – au acceptat să facă front comun pentru a evita alunecarea țării în haos. Compromisul nu a însemnat uniformizare sau renunțare la identitate, ci recunoașterea faptului că supraviețuirea statului de drept era mai importantă decât câștigul electoral imediat.
România însă are o relație dificilă cu ideea de compromis. Aici, termenul este de prea multe ori asociat cu aranjamentele de culise, cu discuții obscure prin care se negociază funcții, imunități sau avantaje materiale. În spațiul public, „compromis” a devenit sinonim cu „înțelegere murdară”. De aici și incapacitatea cronică a scenei politice de a produce acorduri transpartinice autentice.
Un moment de excepție rămâne Acordul de la Snagov din 1995, prin care toate partidele parlamentare au subscris obiectivului integrării europene și euroatlantice. Acel document a oferit României stabilitatea de care avea nevoie pentru a parcurge pașii dificili ai negocierilor cu Uniunea Europeană și cu NATO. Din păcate, asemenea episoade sunt rare. Mult mai frecvent asistăm la false compromisuri, care ascund de fapt simple trocuri pentru împărțirea puterii.
De aici decurge o distincție necesară: există compromisuri constructive, care consolidează democrația, și compromisuri distructive, care o subminează. Primele se bazează pe transparență, pe asumarea publică a unui obiectiv comun și pe respectarea principiilor constituționale. Celelalte se fac pe ascuns, în disprețul cetățenilor, și servesc exclusiv intereselor celor care le încheie.
În România, un compromis legitim nu înseamnă să forțăm Constituția de fiecare dată când există un interes politic punctual, nu înseamnă să înotăm în ordonanțe de urgență – eventual în „ordonanțe trenuleț” – care, fără o „urgență” reală și fără dezbatere publică, schimbă într-o zi prevederi legale adoptate prin proceduri parlamentare legitime. Nu înseamnă nici asumarea răspunderii pentru cinci pachete legislative, într-o singură zi – ceea ce, pe fond, reprezintă tot un eșec al dezbaterii publice și o forțare a Constituției. Compromisul în interes public nu este echivalent cu înlocuirea direcțiilor de politică externă cu isteria și vocalizele unor politicieni aflați la putere. Tot la fel, compromisul nu înseamnă „confiscarea” unor domenii ale vieții sociale, economice și politice de către anumite categorii profesionale sau organizații sindicale. România este a românilor, nu a liderilor politici, sindicali, a magistraților, a primarilor sau a mediului de afaceri. Nu este nici măcar a organizațiilor non-guvernamentale, care țipă atunci când este împușcat un urs, dar care tac atunci când un cioban, atacat de un urs, își pierde viața.
Compromisul autentic este, în fond, un exercițiu de echilibru. El nu aduce satisfacție deplină niciunuia dintre participanți, dar garantează o soluție pe care cât mai multe grupuri o pot considera acceptabilă. Nu este vorba despre câștigul absolut al unuia, ci despre un teren comun pe care toți pot conviețui. Tocmai de aceea, compromisurile nu se judecă prin prisma victoriei unilaterale, ci prin gradul lor de inclusivitate și prin capacitatea de a menține coeziunea socială.
Există, totuși, situații în care acceptarea ideii de compromis este profund nedemocratică. Nu poți negocia cu dictatura, cu fascismul, cu legionarii, cu extremismul gregar. Orice pas în această direcție înseamnă alterarea fundației democratice și a sănătății morale a unui stat. De exemplu, simpla acceptare a conceptului de redefinire a granițelor unui stat, prin forță, înseamnă aruncarea întregii lumi în haosul războiului, alimentat de setea și imoralitatea politicienilor dictatori. Simpla negociere cu criminalii de război sau promotorii acestora înseamnă relativizarea actului criminal, fie el istoric sau actual. Aceasta este zona pe care, din păcate, Moscova, prin acțiunile de război hibrid, declanșate în toate țările democratice occidentale, încearcă să o vulnerabilizeze.
Norberto Bobbio, marele teoretician al democrației, avertiza că fără compromis nu există viață democratică (Il futuro della democrazia, 1984). Dar adăuga că adevăratul compromis presupune respectarea regulilor jocului și a valorilor fundamentale. Nu orice înțelegere poate fi numită compromis legitim; numai acelea care păstrează intact cadrul democratic.
Astăzi, România se află din nou într-un moment în care tentația conflictului permanent riscă să blocheze instituțiile și să erodeze încrederea publică. Polarizarea, orgoliile și incapacitatea de a negocia matur fac ca fiecare dezbatere să se transforme într-o luptă pentru supraviețuire politică. În acest climat, compromisul este privit ca slăbiciune, iar intransigența ca virtute. Este o confuzie periculoasă.
Un stat matur se clădește pe compromisuri transparente și responsabile. Ele nu presupun renunțarea la convingeri, ci ajustarea lor în numele binelui comun. A refuza orice compromis înseamnă a condamna societatea la paralizie; a accepta compromisuri murdare înseamnă a-i distruge temelia morală. Între aceste două extreme se află singura cale posibilă: compromisul democratic, lucid, asumat.
România are nevoie de acest tip de compromis, nu de aranjamente de culise. Avem nevoie de lideri care să înțeleagă că politica nu este un joc cu sumă nulă, ci un efort colectiv. Numai așa vom putea depăși crizele recurente și vom putea construi o democrație care să reziste în timp.
Articol publicat și în Revista Cultura ( Compromisul în politică - Revista Cultura )
Se încarcă comentariile...
